În dupăamiaza zilei de 22 februarie, părintele Petroniu Tănase – marele duhovnic isihast de la Schitul Prodromou din Muntele Athos a plecat spre Patria Cerească!

A făcut parte din generația Rugului Aprins fiind apropiat duhovnicește cu Pr Sofian Boghiu, Pr Arsenie Papacioc, Pr Ilie Cleopa….iar la Mănăstirea Neamț cu Sf Ioan Iacob….

Am adunat câteva mărgăritare duhovnicești din scrierile cu care preacuvioșia sa a îmbogățit literatura duhovnicească:

1. Biserica Ortodoxă este şi trebuie să rămână “duhovnicie”. Nimic nu se împlineşte fără puterea Sfântului Duh. Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat să se înduhovnicească prin Hristos Cel mort şi înviat care a pnevmatizat, îndumnezeit firea umană pe care a înălţat-o la cer, aşezând-o pe tronul Sfintei Treimi.

2. Mănăstirea trebuie să fie departe de duhul lumesc. După Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, călugărul necontenit se leapădă de cele lumeşti pentru a dobândi cele cereşti.

3. Călugăria este asemănată, după prof. Teodor M. Popescu, cu mucenicia. Cei mai mulţi sfinţi din calendar sunt mucenicii, apoi vieţuitorii mănăstirilor.

4. Călugărilor li s-a încredinţat vistieria liturgică a Bisericii. Călugărul este chemat să întreţină candela aprinsă a vieţii liturgice. Întâi de toate, el trebuie să participe zilnic la toate slujbele din mănăstire. Părintele Petroniu îşi aminteşte de o relatare a patriarhului Iustinian. Aflat în vizită la Mănăstirea Neamţ, patriarhul a luat aminte cum călugării la miezul nopţii se îndreptau spre biserică purtând felinare aprinse în mâini şi aşteptau la uşa bisericii pentru a se deschide şi a începe slujba.

5. Stareţul trebuie să fie duhovnicul obştii. El este părintele duhovnicesc al tuturor celor din obşte.

6. În slujirea sa, arhiereul este chemat să manifeste dârzenie întru apărarea credinţei, în relaţie cu eterodocşii şi întru promovarea unei vieţi curate. Chipul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare sunt elocvente în acest sens pentru orice slujire arhierească. Încrederea preoţilor şi credincioşilor în ierarh se menţine atunci când aceştia arată fermitate întru apărarea credinţei şi a unei vieţuiri creştine curate.

7. Lăcomia pântecelui, desfrânarea şi iubirea de arginţi înrobesc astăzi lumea cu lanţurile sclaviei păcatului. Multe păcate sunt legiferate între aşa-numitele “drepturi ale omului”. Potrivit moralei creştine omul are doar îndatoriri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de creaţie.

8. Ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

– Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

9. Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

10. Să căutăm fericirea care nu are sfârşit

– Trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

11. Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

12. Cum să-l privim pe aproapele nostru?

Sfantul Isaac Sirul ne da aceasta minunata invatatura: “Cand te intalnesti cu aproapele tau, sileste-te sa-l cinstesti mai presus de masura lui.. Lauda-l chiar si pentru cele ce nu le are.. Spune-i tot binele si tot ce este spre cinstirea lui.” Si lucrul este firesc: asa cum cinstind icoana, cinstea se urca la chipul infatisat in icoana, tot asa cinstirea omului, a chipului lui Dumnezeu, se urca la cinstirea insasi a lui Dumnezeu. Traindu-mi viata smerita in lumea celor multi, anonimi, smeriti, am avut bucuria sufleteasca sa surprind unele din aceste frumuseti ale confratilor…. Cel minunat intru Sfintii Sai, si cu dorul de a bucura si pe altii din intalnirea cu ele.

“Bine esti cuvantat, Doamne!”. Cand chipul senin al unui frate si cuvantul lui iubitor ma intampina si inima tresalta de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinlauntru murmur: “Bine esti cuvantat, Doamne!”. In fata sfantului Prestol cand inima se topeste inaintea milostivirii celei negraite a Stapanului, un fior adanc suspina: “Bine esti cuvantat, Doamne!”.”Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Cand piciorul sovaie si este amenintat cu alunecare in prapastie, un strigat de ajutor izbucneste: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Cand vrajmasul imi da tarcoale, sa ma inghita, inima infricosata cauta pe Domnul: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Si asa, adeseori: in chilie, la biserica, la lucru, la masa, pe cale, ma vad ca la spovedania cea de taina din fata Stapanului si in inima rasuna cele doua refrenuri: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”

13. Este Biserica în contratimp cu vremurile de azi?

“Este gresit sa se creada ca Biserica e inapoiata, retrograda, ca s-au schimbat vremurile si ca trebuie si ea sa se modernizeze. Biserica este traditionalista tocmai pentru ca are niste valori de aparat. Nu e vorba de inchistare, ci de consecventa in sfintele randuieli.”Romanii nu au venit la Muntele Athos si nu au facut donatii ca sa aiba o manastire. Au facut-o pentru desavarsirea lor sufleteasca. Am avut, candva, multi calugari la manastiri precum Marea Lavra, Karakalu si Dionisiu. Sunt si acum multi calugari romani, raspanditi in Sfantul Munte.”Sunt lucruri foarte interesante si frumoase in ortodoxia noastra romaneasca. Fiecare tara isi are amprenta si specificul ei crestin ortodox. Nu putea sa se intample altfel cu poporul roman. Sunt lucruri ce tin de evlavia credinciosilor nostri simpli.

De exemplu, ducandu-ma odata acasa de Pasti, in Joia Mare, o batrana se intorcea tarziu acasa si mama a intrebat-o de unde vine. A raspuns ca vine de la o vecina care este bolnava. – Domnul Hristos a spalat astazi picioarele ucenicilor, eu sa nu fac nimic? M-am dus si am spalat picioarele la o femeie bolnava, in pat. – O femeie fara carte!”Luxul, facilitatile tehnice nu se potrivesc cu spiritul manastiresc. Unele lacasuri primesc fonduri de la Uniunea Europeana, dar confortul nu este facut pentru duh, ci pentru trup. Prin navala lumescului, trairea athonita se dilueaza.”Ce spune Mantuitorul? – Iar voi fiti desavarsiti, ca Tatal vostru desavarsit este. Fiti sfinti, ca Tatal vostru Sfant este. – Chemarea omului este desavarsirea, este sfintenia. Dumnezeu i-a dat putere omului sa fie desavarsit, iar omul e obligat sa se desavarseasca.

14. Care este ținata omului în lume?

Desavarsirea e interesul nostru. Orice si oriunde ar fi, omul are posibilitatea sa se desavarseasca si sa fie fericit. Suntem datori sa inmultim talantul pe care ni-l da Dumnezeu. Ne mantuim prin Har, dar trebuie si noi sa punem straduinta.” “Mai ieri ne ingrijoram la vestea sosirii luptelor celor duhovnicesti, de la inceputul Postului. Cateva zile doar ne despart de cutremurul si tanguirea Golgotei. (…) Dar, pana sa ajungem aici, a trebuit sa calatorim pe o cale stramta, insa foarte sigura, bine batatorita, pentru ca pe ea au calatorit multi inaintea noastra; aceea pe care ne-a aratat-o pas cu pas Sfantul si marele Post. (…) Va veni insa vremea cand calatoria pe calea cea stramta se va fi sfarsit pentru totdeauna. Cand va fi trecut putina osteneala si vom fi ancorat in limanul odihnei celei vesnice. Cu ochii mintii atintiti necontenit spre acest tarm, sa ne ducem mai departe calatoria. Putina este osteneala.. mare este plata!!!

DOAMNE  ODIHNEȘTE  CU  DREPȚII  PE ROBUL  TĂU!

Intre 1958 si 2008 au avut loc 22.178.906 avorturi, potrivit datelor Centrului de Calcul, Statistica Sanitara si Documentare din Ministerul Sanatatii. Si mai interesant este faptul ca la sfarsitul acestui interval, adica in 2008, populatia Romaniei, conform datelor oficiale, era de 21.504.442 de locuitori. Deci numarul avorturilor din 50 de ani este mai mare decat populatia actuala a țării !!!

“Nu stiu sa se mai fi petrecut un asemenea fenomen, intr-o alta tara europeana. Poate doar in Rusia numarul avorturilor sa fie mai mare”, a declarat Vasile Ghetau, profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti si director al Centrului de Cercetari Demografice “Vladimir Trebici”, din cadrul Institutului National de Cercetari Economice al Academiei Romane. Borbala Koo, director executiv al Societatii de Educatie Contraceptiva si Sexuala, adauga diverse statistici, la nivel european, pe o perioada istorica indelungata, care arata ca media intreruperilor de sarcina din Romania o depaseste pe cea din Vest. La noi revin, in medie, trei avorturi in viata unei femei, pe cand in Occident o femeie a facut, tot in medie, cel mult un avort.

Contabilizarea avorturilor din Romania a inceput in 1958, potrivit specialistilor de la Centrul de Statistica al Ministerului Sanatatii. In 1957 s-a emis Decretul 463, prin care a fost legalizat avortul la cerere. In anii ’50 a fost desfasurata in Romania, dupa tipare sovietice, propaganda pentru avort, a aratat profesorul Ghetau. Rusia sovietica militase, inca de pe vremea lui Lenin, pentru aceasta idee. “Era un ciudat mod de a vedea emanciparea femeii”, remarca Bogdan Stanciu, presedintele Asociatiei “Pro-Vita pentru nascuti si nenascuti” – filiala Bucuresti. Dupa al doilea razboi mondial, cand Romania a intrat in sfera de influenta sovietica, pe langa multe alte “binefaceri” bagate de Moscova pe gatul romanilor, a fost si politica in favoarea avortului. Urbanizarea si industrializarea fortata au distrus practic familia traditionala romaneasca, plina de copii. Noile principii socialiste o scoteau pe femeia romana din gospodaria ei si o expediau direct pe santiere si in fabrici.

Din totalul statisticii realizate intre 1958 si 2008, anul cu cele mai multe avorturi din Romania a fost 1965, cand s-au facut 1.115.000 de intreruperi de sarcina.

Mentalitatea pro-avort pare să se transmită de la o generaţie la alta. România e la ora actuală una din ţările “de top” ale Europei, în privinţa adolescentelor care rămân însărcinate, arată un studiu din 2009 al Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală. Numărul cazurilor ajunge la 47.000, în fiecare an. Aproape jumătate din ele avortează.

Previziunile făcute de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare arată că populaţia României ar putea ajunge, în anul 2050, la vreo 14 milioane de locuitori. La rândul ei, Organizaţia Naţiunilor Unite pare ceva mai optimistă – 15, 9 milioane.

DOAMNE PÂNĂ CÂND MAI POȚI RĂBDA???

Sursa : Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare al Ministerului Sănătăţii

Părintele Damaschin de la Platina (California) – Un răspuns ortodox la provocările lumii contemporane

Părintele Damaschin de la Mănăstirea Sfântul Gherman al Alaskăi (Platina, California) este binecunoscut publicului cititor de carte ortodoxă prin volumul său despre viaţa părintelui Serafim Rose, dar şi prin misiunea extraordinară pe care o face în America prin revista The Orthodox Word. Dumnezeu mi-a oferit şansa de a-l întâlni la mănăstirea unde vieţuieşte, aflată în Munţii Stâncoşi. Dacă m-ar întreba cineva cum l-am perceput pe părintele Damaschin aş răspunde că se străduieşte foarte mult pentru a arăta semenilor săi dintr-o Americă lipsită de Hristos calea către Mântuire. În acelaşi timp este şi un mare nevoitor – chilia sa este foarte mică, plăcile de lemn din care este construită nu se îmbină perfect, deşi temperaturile iarna pot ajunge la -20 grade Celsius. Am discutat cu părintele Damaschin în special despre tinerii de azi şi despre misiunea lor în Biserică.

– Părinte Damaschin, le puteţi da nişte sfaturi tinerilor creştini ortodocşi de astăzi?

– Sunt multe lucruri pe care le-aş putea spune tinerilor de astăzi din Biserică.

Mai întâi de toate, tinerii ortodocşi trebuie să devină conştienţi de credinţa lor, trebuie să o cunoască, trebuie să înveţe în ce credem şi de ce credem; să dobândească, adică, ceea ce părintele meu duhovnicesc, ieromonahul Serafim Rose, numea „viziunea ortodoxă asupra lumii”. Tinerii ar mai trebui să citească despre învăţăturile Bisericii, dogmele Bisericii, ar trebui să citească Vieţile Sfinţilor pentru a cunoaşte pildele de virtute din Biserică, ar trebui să citească sfaturile duhovniceşti ale sfinţilor Stareţi şi Stareţe, îndeosebi ale celor din vremurile apropiate nouă, care le vorbesc creştinilor ortodocşi de astăzi despre viaţa duhovnicească – acestea toate, ca să-şi cunoască credinţa dreptslăvitoare, să devină conştienţi de ceea ce cred. Şi fiecare om – nu doar tinerii, ci toţi creştinii ortodocşi – trebuie, aşa cum zicea tot Părintele Serafim Rose, să Îl afle pe Hristos. Fiecare dintre noi, în parte, trebuie să se întâlnească cu Iisus Hristos şi să trăiască într-o relaţie ipostatică, personală cu El, iar aceasta se împlineşte, mai presus de toate, prin rugăciune. Trebuie, aşadar, să ne nevoim în rugăciune pentru a ne apropia de Hristos, astfel încât această viziune ortodoxă asupra lumii şi învăţăturile dreptslăvitoare de care vorbeam să nu devină o simplă cunoaştere raţională, ci ceva viu; să nu fie doar ceva al minţii, ci şi al inimii. Să nu ne socotim credinţa doar o colecţie de reguli şi îndatoriri, ci calea de a intra în părtăşie cu Dumnezeu, rostul vieţii noastre. În cadrul vieţii dreptslăvitoare, cunoscând învăţătura ortodoxă şi încercând să o trăiască pentru a se apropia prin rugăciune de Dumnezeu, tinerii – ca şi, bineînţeles, toţi creştinii ortodocşi –, trebuie să se străduiască să-şi păzească curăţia.

Tinerii de azi se confruntă cu mari ispite de a păcătui trupeşte sau prin consumul de droguri, păcate care schilodesc sufletul şi îl despart de Dumnezeu. Aşadar, tinerii de astăzi, prin dobândirea acestei viziuni ortodoxe asupra lumii, prin cunoaşterea credinţei lor şi punerea acesteia în faptă, rugându-se lui Dumnezeu şi trăind împreună cu El, trebuie să se străduiască să stea departe de păcate, îndeosebi de acele păcate care năvălesc acum asupra lor: promiscuitatea sexuală şi drogurile. Tinerii, bineînţeles, trebuie să fie apropiaţi de Biserică, de o comunitate, de o parohie, trebuie să aibă un duhovnic – acolo sau la o mănăstire. Fiecare tânăr creştin trebuie să-şi găsească un duhovnic, un părinte duhovnicesc, la care să se spovedească şi să se împărtăşească regulat.

Un alt lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în gânduri păcătoase, ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe tineri este cu cine se împrietenesc. Dacă au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor, s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte important ca tinerii să aibă o legătură strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel, relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei, pe aceeaşi cale a mântuirii.

– Cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?

– Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte.

Pentru aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi voia liberă. Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem să ne îndulcim de el.

– Care credeţi că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi?

– Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată. Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul, adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.

Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează premizele subminării credinţei noastre, în mod subtil, de aceste influenţe.

Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate fără Dumnezeu. Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei.

Oamenilor li se spune: „Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism sau agnosticism. Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu. Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală, pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale „Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine, deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a existat. Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El, fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.

Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se confruntă creştinii vremurilor noastre. Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.

Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei – ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti , adică care nu cred într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.

Un articol de  Raluca Tănăseanu – Revista Familia Ortodoxă

Muzica bizantină autentică mai poate fi auzită în mănăstirile ortodoxe din Sfântul Munte Athos.  Această muzică bisericească veche îmbodobea odinioară slujbele din Catedrala Sfânta Sophia și era ascultată cu evlavie și cutremur de suflet de către poporul binecredincios dar și de curtea regală bizantină. Fără a folosi instrumente muzicale pentru a înfrumuseța ambianța, glasurile omenești aduc în muzica bizantină o jertfă de laudă bineplăcută lui Dumnezeu. Ascultați câteva piese și încercați să observați ce efect extraordinar are muzica bizantină asupra sufletului :