– Femeia vrednica nu este pasiva, neputincioasa, lipsita de adevaratele responsabilitati ale vietii;

– Femeia inteleapta nu e timida, suficienta, lenesa ori tematoare. Ea, dimpotriva, e o adevarata regina a cuibului sau, ea stie rostul casei si a casnicilor sai; ea e responsabila de agoniseli si de organizarea acestora nu numai pentru bunastarea actuala a familiei, ci si pentru un start bun acordat in viata copiilor sai. Ea se gandeste nu doar la ai sai, ci si la aproapele sarac, casa femeii intelepte este model in societate.

– Soţul femeii crestine  are încredere în ea şi ea ii este sprijin autentic; el este cinstit, apreciat de ceilalţi lideri ai vremii lui ; o respectă şi o binecuvintează spunând: “Există multe femei bune, dar tu eşti cea mai bună dintre ele”

– Copiii femeii crestine sunt crescuti in frica de Dumnezeu si devin modele in societate .

– Casa femeii virtuoase e tinuta in ordine, iar ea este întotdeauna activă ; se trezeşte devreme pentru prepararea alimentelor şi pentru a organiza activitatile casnice. Toate le face cu dragoste si jerfelnicie.

– Femeia virtuoasa nu lucreza fizic doar in casa, chiar daca s-ar putea spune despre ea ca e casnica. Ea investeşte cu înţelepciune banii câştigaţi si ii chiverniseste .

– Femeia inteleapta îi ajută pe cei aflaţi în diferite nevoi .

– Femeia virtuoasa iubeste frica de Domnul (intelepciunea) îşi dezvoltă relaţia cu Dumnezeu.

– Podoabele femeii crestine sunt virtutile, iar frumusetea cu care isi cucereste zilnic sotul este frumusetea inimii.

– Femeia crestină nu vorbește de rău pe alții, nu cunoaște ambiția de a-și nimicii vrășmașii – ea se roagă pentru potrivnici.

– Cea mai mare binecuvântare a femeii credincioase este nașterea de prunci. Cand devine mamă, femeia creștină se bucură pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o!

” DAȚI-MI  MAME  CREȘTINE  ȘI VOI SCHIMBA FAȚA LUMII ” – Sf. Vasile cel Mare.

” Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi în înţelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu. “Toată nădejdea mea spre Tine o pun”. Chiar şi oame­nii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se şi ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de “eul” lor, deoarece “eul” îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească.

Increderea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încre­dere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească “eul” său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dum­nezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa, dobândeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte.

Hristos cerea mai întâi credinţă în puterea lui Dum­nezeu şi apoi făcea minunea: “Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos”, spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: “Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: «Să crezi»? Prin urmare, suntem de acord”. Da, Hristos spunea: “Crezi?“, dar înţelegea: “Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?“. Cerea de la om garanţia că are credinţă în Dumnezeu şi numai atunci ajuta. Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: “Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi”. A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare.

– Părinte, aceşti oameni atunci când se face o mi­nune, spun că aceasta s-a întâmplat deoarece omul a crezut că se va face.

– In spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca aceştia încurcă pe “crezi?” ce l-a spus Hristos, cu “crezul” lor. De aici porneşte toată această demonizare ce există în lume. După aceea îţi spun: “Să nu respecţi nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobândeşti personalitate”. De aceea auzi nişte lozinci: “Calcă-i, zdrobeşte-i, ca să reuşeşti”. Res­pectul este considerat ceva retrograd şi diavolul tri­umfă. Chiar şi un copil de ar vorbi puţin cu obrăznicie părinţilor sau celor mari este părăsit de harul lui Dumnezeu şi primeşte înrâuriri diavoleşti, cu atât mai mult dacă îşi face omul din acest fel de comportament “tipicul” său.

– Părinte, dar cum este atunci când cineva spune că el crede în Dumnezeu, dar nu crede că Dumnezeu ne păzeşte?

– Atunci se face pe sine dumnezeu. Cum crede el oare în Dumnezeu?

– Işi face în fiecare dimineaţă semnul Crucii etc.

– Insă astfel unul ca acesta spune: “Cred în Dum­nezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca să putem face orice vrem”. Sau: “Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Inalt toţi»?”. Nu se gândeşte că pentru a fi cineva dumnezeu după har, trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Insă el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva să aibă harul lui Dumnezeu şi să se facă dumnezeu după har, şi altceva este să se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este încurcătura. Făcându-se astfel pe sine dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie ateu (fără Dumnezeu). “