Archive for October, 2011

29
Oct

CONTINENTUL VIITORULUI

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

i

SPECIFICUL ORTODOXIEI PE CONTINENTUL AFRICAN

Interviul acordat de  Preafericitul Părinte Patriarh Teodor al Alexandriei şi al întregii Africi cu  prilejul venirii in Romania – 25 oct. 2011:

” Preafericirea Voastră, este pentru prima dată când sunteţi oaspetele Bisericii noastre în calitate de Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi. Cu ce gânduri şi sentimente păşiţi pe meleagurile României?

Vizitez Biserica Ortodoxă Română pentru prima dată de când, prin harul lui Dumnezeu, sunt Întâistătătorul tronului apostolic şi patriarhal al Alexandriei şi întregii Africi. Fac această vizită la invitaţia de onoare adresată în duhul iubirii frăţeşti de către Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ca să prăznuim împreună sfânta pomenire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, apărătorul şi ocrotitorul Bucureştilor. Bucuria mea este mare pentru că mă găsesc într-o ţară ortodoxă soră, în mijlocul unui popor cu o remarcabilă şi măreaţă tradiţie spirituală. Acestui popor îi aducem binecuvântarea străvechii Biserici a Alexandriei, Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, binecuvântarea cuvioşilor asceţi, a monahilor care s-au sfinţit şi a marilor părinţi din vestul Alexandriei care au contribuit într-o manieră determinantă la formularea credinţei ortodoxe.

Predecesorul Preafericirii Voastre, patriarhul Partenie al III-lea, afirma că Africa este “continentul viitorului”, pe care o înţelegea, probabil, din perspectivă eclesială. Cum înţelegeţi această expresie după şapte ani de patriarhat?

Mă emoţionează faptul că v-aţi referit la patriarhul Partenie al III-lea, fericitul întru adormire înaintaş şi duhovnic al meu. A fost o mare personalitate bisericească a secolului al XX-lea. El s-a distins prin ascuţimea minţii, cultura vastă şi educaţia temeinică. Valoarea şi autoritatea persoanei sale erau recunoscute în întreaga lume ortodoxă şi în toată lumea creştină. Dumnezeu mi-a dat marea binecuvântare să-l slujesc pe pururea pomenitul patriarh Partenie al III-lea ani la rând şi să învăţ foarte multe de la el.

Într-adevăr, a rămas în istorie expresia lui: “Africa este continentul viitorului, punctul de întâlnire al culturilor şi civilizaţiilor.” Nu folosea expresia aceasta numai cu referire la viitorul continentului greu încercat din punct de vedere bisericesc, ci şi într-un sens mai general. În această caracterizare se cuprindeau toate cele ce intuia că se vor întâmpla pe pământul african, în sensul dezvoltării spirituale, sociale şi tehnologice viitoare deoarece Africa este continentul cel mai bogat în zăcăminte minerale de pe planeta noastră, unul dintre continentele cu cel mai mare potenţial uman şi poate cel mai propice în ceea ce priveşte căutările duhovniceşti şi posibilităţile de cultivare spirituală.

Mă aflu deja în al şaptelea an de patriarhat pe tronul Sfântului Apostol Marcu. Anterior am fost mitropolit în două eparhii: Camerun şi Zimbabwe. De aceea, îndrăznesc să spun că eu cunosc Africa de la o margine la cealaltă. Astfel, confirm că această expresie a adormitului întru fericire înaintaş şi duhovnic al meu nu este doar o viziune în sens literal. Îngăduiţi-mi să adaug că, în timp, Africa se va ridica la treapta de continent al viitorului, iar acest timp nu este îndepărtat. Africa şi popoarele ei vor fi viitorul acestei planete! Atunci se va săvârşi judecata conştiinţelor oamenilor din “lumea dezvoltată” pentru toate hidoşeniile pe care le-au făcut fie cu fapta, fie prin tăcere, împotriva Africii.

Deci, dezvoltarea, progresul spiritual şi bunăstarea africanilor pe baza valorilor creştine constituie pentru noi viziunea şi perspectiva noastră personală.

Bunul cel mai de preţ pe care îl oferim popoarelor africane este adevărul Sfintei Evanghelii

Biserica pe care o păstoriţi se întinde pe un teritoriu în care se regăsesc oameni de diferite religii şi confesiuni, precum şi de diferite naţionalităţi. Nu demult, un raport realizat de societatea americană “Pew Research Center” arăta că religia persecutată în cele mai multe ţări, între care sunt menţionate şi câteva din Africa, este creştinismul. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a Alexandriei şi a întregii Africi este cunoscută ca un factor de pace, coeziune şi echilibru în această societate caracterizată de pluralismul religios şi cultural. Care sunt principalele problemele care se găsesc în spaţiul african şi cum reuşeşte Biserica să se facă eficientă în acest context social, rămânând în acelaşi timp neclintită în credinţă?

Astăzi, Africa este constituită din 55 de state şi din mai multe seminţii şi popoare diferite. Prin urmare, vorbim despre tradiţii, culturi, civilizaţii şi mentalităţi diferite, deosebite între ele de la o zonă la alta şi de la un caz la altul. Cu toate acestea, ca probleme comune ale popoarelor africane le-aş menţiona pe cele de natură socială, politică şi economică, precum şi problemele legate de sănătate, lipsa infrastructurii necesare dezvoltării. De asemenea, este adevărat că în anumite părţi ale continentului au loc conflicte religioase.

Aşadar, dincolo de eforturile şi strădaniile depuse de Patriarhia noastră pentru alinarea suferinţelor africanilor în ceea ce priveşte nivelul de viaţă, prin înfiinţarea unor şcoli, aşezăminte şi instituţii de binefacere, asistenţă medicală şi asistenţă socială, prin acordarea de ajutoare constând în hrană şi apă potabilă, medicamente şi alte bunuri necesare supravieţuirii şi ameliorării calităţii vieţii, bunul cel mai de preţ pe care îl oferim este adevărul Sfintei Evanghelii, care îl transfigurează pe om în integritatea lui făcându-l un alt Hristos.

În această luptă, care ne aduce aminte de primele veacuri creştine, nu ne temem de pluralismul cultural şi de alteritate, desigur, nici de alterarea credinţei ortodoxe care rămâne întotdeauna întreagă, neştirbită, aşa cum ne-a dat-o Domnul şi ne-au transmis-o Apostolii, Părinţii, Sfânta noastră Biserică. Ca să fie substanţială şi eficientă, strădania noastră constă în preluarea şi asumarea valorilor culturale, ideilor, limbilor şi particularităţilor specifice locului, pentru a le îmbiserici şi a le integra armonios în Trupul lui Hristos, Biserica. Astfel, noi propovăduim vestea Învierii şi a libertăţii în Hristos, pentru transfigurarea, în cele din urmă, a persoanei umane şi a lumii.

Care este rolul dialogului interreligios în promovarea păcii între popoare?

Într-o lume în care domină conflicte, inegalităţi, nedreptăţi, patimi şi interese nelegitime, într-o lume tulburată şi dezorientată, rătăcită şi îndepărtată de valorile dreptăţii, păcii şi virtuţii, dialogul între cele trei mari religii monoteiste, care au “arsenalul” spiritual al sentimentului religios faţă de un singur Dumnezeu, devine deja o datorie. Prin el se propovăduiesc mai intens decât în orice altă epocă credinţa, dragostea şi pacea. Acesta este medicamentul sufletesc pentru omenirea suferindă şi cuprinsă de angoasa existenţială.

În aceste vremuri, noi, conducătorii religioşi, nu avem dreptul să tăcem şi să stăm deoparte, când oameni nevinovaţi, copii şi prunci curaţi îşi pierd viaţa, darul cel mai de preţ şi inalienabil făcut lor de Dumnezeu, din cauza foamei, a setei, a războaielor, a terorismului sau, chiar mai rău, din cauza conflictelor declanşate şi susţinute în numele lui Dumnezeu.

Când este invocată religia pentru susţinerea unui conflict, glasurile credincioşilor ar trebui să se înalţe, să devină glasuri de protest pentru apărarea hainei sfinte a credinţei în faţa tentativei de schimbare a ei în sabie a violenţei şi a vărsării de sânge. Dacă credinţa este mobilizată pentru a porni la război atunci, la polul opus, noi toţi trebuie să ne unim glasul în strigăt de protest, în numele păcii. Argumentul nostru rămâne valabil pentru totdeauna: credinţa noastră vorbeşte despre pace. Textele noastre sfinte promovează pacea. În consecinţă, numai dacă omul urmează calea dreptei credinţe – nu pe cea a fanatismului religios – va exista pacea adevărată.

Unitatea creştină se impune pentru a face faţă animozităţilor sociale

În dialogul cu celelalte religii, există cumva pericolul denaturării adevărului de credinţă propovăduit de Biserica Ortodoxă? Nu există riscul ca această pace, care se doreşte, să fie rezultatul compromisurilor şi al renunţării la anumite aspecte din specificul credinţei noastre?

Când ne aflăm în dialog cu alte religii, nu dialogăm pe tărâm dogmatic. Desigur, învăţătura mântuitoare nu se pune “pe masa tratativelor”. De altfel, dogmele diferă de la o religie la alta. Discutăm însă pe baza principiilor generale comune care inspiră religiile cum ar fi: atitudinea lor faţă de persoana umană şi faţă de lume, idealurile lor de pace, dragostea, dreptatea şi egalitatea etc. Un astfel de dialog, când se desfăşoară sincer şi cinstit, nu poate să aducă decât rezultate pozitive.

Prin urmare, nu cred că acest efort constituie “rabat” de la credinţa ortodoxă. Nu cred că vreunul dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale, ales cu grijă de acestea, are dreptul să negocieze credinţa Părinţilor noştri. Reprezentanţii la astfel de dialoguri îşi asumă răspunderea de a prezenta poziţiile ortodoxe înaintea partenerilor lor de dialog de alte religii, cu speranţa că aceştia vor accepta adevărul acestor poziţii spre folosul lumii.

Care sunt semnificaţiile noţiunii de “unitate creştină” şi care sunt beneficiile pe care le aduce înţelegerea ei societăţii de astăzi?

În ciuda faptului că în cursul veacurilor cămaşa Domnului, cea fără cusătură, a fost sfâşiată în multe bucăţi, Sfânta lui Biserică, porunca Sfintei Evanghelii “ca toţi să fie una”, constituie un indicator de suflet în ceea ce priveşte responsabilitatea noastră. Dialogurile teologice se îndreaptă în această direcţie, în sensul cunoaşterii şi înţelegerii reciproce, chiar dacă persistă mari devieri sau abateri de la adevărul Bisericii celei “una, sfântă, sobornicească şi apostolică”. Indiferent de felul în care se desfăşoară dialogurile, vă pot spune că, în faţa problemelor uriaşe ale lumii contemporane, unitatea creştină se impune pentru a face faţă nedreptăţilor sociale, violenţei, terorismului, marginalizării şi excluderii sociale, discriminărilor, distribuirii inegale şi nedrepte a resurselor şi bogăţiilor, formelor contemporane de sclavie, sărăciei etc.

În jurisdicţia Patriarhiei pe care o păstoriţi funcţionează şi o parohie românească, ca semn al bunei cooperări dintre Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei şi întregii Africi şi Patriarhia Română. Cum a evoluat această relaţie dintre Biserici până în acest moment şi care sunt perspectivele unei cooperări tot mai strânse?

Într-adevăr, în Africa de Sud există şi funcţionează cu roade frumoase o comunitate parohială românească, sub omoforul ierarhului locului, Mitropolitul de Johannesburg şi Pretoria, iar acesta se află în jurisdicţia Patriarhiei Alexandriei şi a întregii Africi. Viaţa pastorală şi liturgică a acestei parohii se desfăşoară în limba română şi conform tradiţiilor liturgice specifice ţării dvs. Preoţii provin din Patriarhia Română şi slujesc cu încuviinţarea şi binecuvântarea Patriarhului Alexandriei. Colaborarea noastră de până acum este excelentă şi aceasta dovedeşte că ne lăsăm purtaţi de duhul dragostei, al respectului reciproc, al iubirii şi al încrederii. Acest duh călăuzeşte Patriarhiile noastre în relaţiile dintre ele. În acest cadru, orice fel de colaborare nu poate să aducă decât roade frumoase şi bogate.

Vă rugăm să transmiteţi un mesaj de suflet pentru poporul român!

De-a lungul istoriei, poporul român a dovedit că rămâne statornic în credinţa şi tradiţiile părinţilor săi. Aceasta este cea mai mare comoară şi temelia neclintită pe care se zideşte viitorul, în lumea actuală aflată în continuă schimbare. Din adâncul inimii, vă urez şi mă rog să mergeţi înainte pe această cale, cu binecuvântarea Preabunului Dumnezeu, spre slava sfântului său nume şi pentru mântuirea poporului vostru!

Închinarea la sfintele moaşte aduce credincioşilor binecuvântare cerească şi putere dumnezeiască

La sărbătoarea Catedralei patriarhale din Bucureşti, foarte mulţi credincioşi vin pentru a se închina la moaştele sfinţilor. Cât de important este cultul sfinţilor cu moaşte în viaţa Bisericii şi ce folos duhovnicesc aduce credincioşilor cinstirea lor?

Sfintele moaşte, ca dovadă palpabilă a lucrării Duhului Sfânt, constituie izvor de binecuvântare şi susţinere spirituală pentru poporul creştin de-a lungul veacurilor. Cinstindu-ne sfinţii şi închinându-ne sfintelor lor moaşte, dăm expresie înainte de toate stării noastre de închinare lui Dumnezeu cel în Treime slăvit, de la care ni se dăruieşte tot harul sfinţitor. În acelaşi timp, cinstim persoanele fraţilor noştri care au arătat în mod clar că atunci când omul răspunde chemării lui Dumnezeu şi i se încredinţează deplin pentru a dobândi mântuirea şi sfinţirea, el poate să se facă pe sine, în integritatea fiinţei sale psiho-somatice, lăcaş al harului dumnezeiesc. El devine propovăduitor fierbinte al credinţei vii şi adevărate în Domnul mult milostiv, care atunci când vrea, “biruieşte rânduiala firii, după cum s-a scris”, după cum se spune în cântările Bisericii. Prin urmare, închinarea la sfintele moaşte, ca legătură sau contact direct cu roadele îndumnezeirii, nu pot oferi credincioşilor nimic altceva decât binecuvântare cerească şi putere dumnezeiască. În acelaşi timp, închinarea constituie şi o dovadă sau o pildă văzută a învăţăturii despre viaţa şi Împărăţia veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica Alexandriei se poate lăuda în Domnul cu sfintele moaşte pe care le păstrează ca pe o comoară nepreţuită şi le cinsteşte după obiceiul Bisericii Ortodoxe.”

Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa

Comments Off on CONTINENTUL VIITORULUI
14
Oct

Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

sf-parascheva
1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi – fiind chiar clientul ei – a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.
2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: “draci, diavoli..”. Oricine venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii – un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: “Spune, ce păcat ai făcut?” Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.
A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la minte.
A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă.
3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.
Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat. Peste trei luni am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am întrebat-o cum se simte, îmi spune: “Bine! Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier şi m-am făcut sănătoasă”.
5. O maică din Cheile Bicazului a venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu mai auzea nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a plecat complet sănătoasă.
6. Mi-a povestit un preot din Ardeal că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se căsătorească cu un băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a căsătorit cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh şi i-a povestit durerea sa. Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea un pomelnic. L-a ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e fericită.
7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a povestit: A fost bolnav de plămâni – T.B.C. -, i s-au făcut multe antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acela i-a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora zece seara şi Sfânta Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri plângând. A doua zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii, slujeşte şi azi Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal.
8. A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.
9. O femeie de la ţară, foarte disperată, a venit la Sfânta Paraschiva că i s-a furat vaca. A dat un pomelnic şi a plecat. Peste o săptămână a venit să-i mulţumească Sfintei Paraschiva, că a găsit vaca în al treilea sat.
10. Vine o mamă foarte necăjită la Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă şi putin credincioasa si ca are in fata bacalaureatul si admiterea în facultate. Am sfătuit-o să o aducă şi pe fată la Sfânta Paraschiva. Când a venit cu fata, am întrebat fata dacă ştie rugăciuni, mi-a răspuns că nu ştie nici o rugăciune. Am dus-o în faţa sfintei racle a Cuvioasei Paraschiva şi i-am zis să stea în genunchi să se roage cum ştie. Ea a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.
Vine altă grijă şi mai grea: admiterea la facultate. Fetiţa vine de acuma singură la Biserică şi mai des. Iar în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Paraschiva că ea ştie la chimie mai bine oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media şapte. Dar nu avea loc, pentru că au intrat cu cea mai mică medie de 7,50.
Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la Sfânta Paraschiva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru copii fără locuri, însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta face demersuri la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care intră şi fetiţa în cauză. Aşa a ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei şi de atunci fata şi mama vin foarte des la cuvioasa să-i mulţumească.
11. Într-o seară a venit la Sfânta Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată, emoţionată până la lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la Cuvioasa Paraschiva. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o ce are. Şi a zis că e foarte fericită şi a venit să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei Paraschiva. Mi-a povestit: “Sunt funcţionară în Galaţi şi m-am hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam aşa bine pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa, venind în drum spre Iaşi la examenul de admitere, m-am întâlnit pe tren cu o domnişoară care era în aceeaşi situaţie ca şi mine. Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta Paraschiva să-i cerem ajutorul. Domnişoara, foarte mândră, mi-a răspuns că ea n-are nevoie de ajutorul nimănui, că este pregătită bine. Eu totuşi am venit la Sfânta Paraschiva şi i-am cerut ajutorul şi mi l-a dat. La examen cea bine pregătită a picat şi eu am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc Cuvioasei”.
12. O doamnă din Bacău voia neapărat să se mute la Iaşi. Mulţi ani s-a chinuit cu această problemă, dar nu putea să reuşească. Şi atunci, după sfatul cuiva, a venit la Sfânta Paraschiva, s-a închinat şi a lăsat pomelnic. Au trecut câteva luni şi ea nu numai că a fost mutată la Iaşi, ci a căpătat şi locuinţă.
13. Două cumnate trăiau într-o casă, în buna înţelegere, într-o zi la una din ele au dispărut 200 de lei. Ea a reproşat cumnatei sale că aceea i-a luat, cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba… Atunci a venit la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. După două săptămâni copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.
14. Pe ziua de 16 octombrie 1968 vine o mamă într-o stare de nebunie, ţipă, strigă, plânge, îşi rupe părul… Am intrebat-o ce are. Mi-a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva.
În ziua hramului, Sfânta Paraschiva, 14 octombrie, ea s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă. Mama ei, o femeie bătrână şi credincioasă, îi spune: “Draga mea, să nu faci asta, căci astăzi este o mare sărbătoare – ziua Sfintei Paraschiva”.
Ea îi răspunde: “în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi”. La o oră după acesta discuţie, şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar, luându-se cu treaba, n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine. în cele din urmă, o vecină a venit şi i-a spus că fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.
15. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. în ziua de 14 octombrie – hramul Sfintei Paraschiva – soţia profesorului i-a spus femeii din casă: “Astăzi să faci săpun”. Aceea, fiind creştină, i-a răspuns: “Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare. Astăzi e Cuvioasa Paraschiva şi mă duc la Sfânta Mitropolie la slujbă”. Şi g-a dus la sfintele slujbe.
Stăpâna, foarte supărată, s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa. Ea a intrat în casă, iar fetiţa ei unică, de 12 ani, fugea în jurul cazanului şi la un moment-dat, a căzut în el şi a murit imediat.
16. Fiica unei doctoriţe de aici din Iaşi a căzut la un examen şi era ameninţată să rămână repetentă. A venit mama ei la mine şi mi-a spus necazul ei, desigur rugându-se Sfintei Paraschiva cu lacrimi. Doctoriţa mi-a făcut mie mult bine. Am rugat-o şi eu pe Sfânta Paraschiva s-o ajute, s-o scoată din acest necaz spunându-i: “Tu ştii, Sfântă Paraschiva, cât de mult m-a ajutat doctoriţa pe mine, te rog ajut-o şi tu pe ea, că eu nu pot”. Noaptea am visat-o pe Sfânta Paraschiva, care mi-a spus: “Şi ce datoare sunt eu doctoriţei, dacă te-a ajutat pe tine? Dar hai să fie cum vrei tu!” Şi a continuat: “Eu îţi trimit pe fiul tău, care-i prieten cu profesorul fetei, să vorbească el cu profesorul s-o mai examineze o dată, iar eu o voi ajuta la examen”. Peste două zile a venit băiatul meu de la Bucureşti – nechemat -, a aranjat toate şi fata a luat examenul şi a trecut în anul trei.
17. O fată farmacistă foarte cuminte, având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. Prin mine a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi la 1 ianuarie 1968 a făcut cunoştinţă cu un doctor văduv. Acela începe s-o curteze, dar ceva serios nu spunea. Apoi o lasă şi se duce la altele. Ea, disperată, tot vine şi mi se plânge, iar eu îi spun: “Să continuăm cu rugăciuni la Cuvioasa Paraschiva”.
Şi într-o duminică, pe neaşteptate, vine doctorul la familia fetei şi o cere în căsătorie. Peste zece zile s-a făcut nunta şi sunt fericiţi.
18. În anul 1968, prin luna martie, într-o dimineaţă, Părintele Stareţ loanichie din Sfânta Mitropolie se apropie de mine şi-mi spune, arătând spre o doamnă: “Vezi, doamna aceea a venit din Bulgaria şi nu ştie româneşte, matale ştii ruseşte, încearcă să vorbeşti ruseşte cu ea să vedem ce doreşte – dacă ştie şi ea ruseşte”, într-adevăr, doamna ştia ruseşte. S-a bucurat că poate să-şi spună durerea ei şi plângând mi-a povestit că are un singur băiat, care a ajuns la facultate în anul doi şi subit a înnebunit, dar într-o formă aşa de gravă că-1 ţine într-o cuşcă.
Ea întotdeauna a fost credincioasă, în schimb soţul ei este un ateu şi întotdeauna îl blestema pe copilul lui şi înjura pe Dumnezeu. Ea mereu se ducea la biserică, rugându-se cu lacrimi pentru copilul ei. într-o noapte visează o femeie înaltă, îmbrăcată în negru, care-i spune: “Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine”. Femeia n-a întrebat-o unde să meargă şi cine este aceea pe care a visat-o.
Peste vreo două luni iarăşi visează aceeaşi femeie care-i spune acelaşi lucru ca prima dată. Atunci ea o întreabă: “Dar cine eşti şi unde să mă duc?”. Ea a răspuns: “Sunt Sfânta Paraschiva din Iaşi!”
Doamna din Bulgaria locuia chiar în capitala ţării – Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi, căpătând paşaportul, a venit la Sfânta Paraschiva. M-a întrebat ce să facă, cum s-o roage pe Sfânta Paraschiva pentru fiul ei? Am învăţat-o, a dat pomelnic pentru un an de zile, asta din proprie iniţiativă. Toată ziua nu s-a dezlipit de la sfânta raclă până seara, apoi a plecat.
După un an a venit cu mama ei de 90 de ani să-i mulţumească Sfintei Paraschiva că băiatul ei s-a făcut complet sănătos şi continuă studiile la facultate.
19. O femeie care a lucrat mulţi ani în Sfânta Mitropolie mi-a povestit că o durea un picior tare rău. Ea s-a rugat mereu la Sfânta Paraschiva să-i aline durerea, într-o noapte a visat pe Sfânta Paraschiva care s-a atins de piciorul ei şi i-a spus: “Acuma n-are să te mai doară”. Şi, într-adevăr, aşa a fost.
20. O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.
21. În duminica de 21 februarie a venit o femeie şi a întrebat cu ce poate ea mulţumi Sfintei Paraschiva pentru ajutorul primit. Avea o singură fată studentă, care a fost condamnată de doctori la moarte, găsindu-i-se cancer în sânge – leucemie. Dar mama sa a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi fiica ei s-a vindecat, este sănătoasă şi-şi continuă studiile. Am sfătuit-o să dea rugăciuni de mulţumire şi să vină şi ele cât de des la biserică să-i mulţumească Sfintei Paraschiva şi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.
22. Cu doi ani în urmă, într-o dimineaţă, a venit în Sfânta Mitropolie o doamnă bătrână şi a stat toată slujba lângă Sfânta Paraschiva. Apoi m-a rugat să-i dau adăpost să se odihnească, căci la noapte pleacă acasă. Am luat-o la mine. Mi-a povestit că e din Craiova, are un fiu membru al guvernului, dar nu vrea să ştie de ea că este săracă. De mult are dorinţa să vină să se închine Sfintei Paraschiva şi s-a rugat mult pentru aceasta, dar n-avea bani cu ce veni. într-o noapte visează pe Sfânta Paraschiva care-i spune: “Te voi ajuta să vii la mine”. A trecut o săptămână şi pe neaşteptate primeşte de la fiul său suma de cinci sute de lei şi cu banii aceştia imediat a venit la Sfânta Paraschiva să-i mulţumească că i-a împlinit dorinţa.
23. O fată voia să dea la medicină. Vine la Sfânta Mitropolie foarte necăjită că toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei. Eu o sfătuiesc să se ducă la racla Sfintei Paraschiva să se roage cum ştie şi ea îi va ajuta.
Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: “Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina”.
La examen intră trei candidaţi. Li se dă cutia cu bileţele, trag primii doi bileţelele şi la urmă trage şi ea cu strângere de inimă, şi mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece.
A doua zi a venit la Sfânta Mitropolie să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva. De la uşă a început să plângă şi să strige: “Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă…, nu eu…”. Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.
24. În ultimul război mondial ostaşii români şi ruşi au povestit următoarele: Când frontul era în jurul laşului şi când ruşii porneau atac, apărea o femeie de statură uriaşă, oprindu-se între cele două tabere de duşmani, ostaşii se simţeau sleiţi de puteri şi nu puteau să mai lupte. Astfel oraşul Iaşi a fost scutit de mari distrugeri. Era Cuvioasa Paraschiva – ocrotitoarea.
25. Mi-a povestit Preotul Popovici Laurenţiu, care a luat parte la cele ce urmează: “în anul 1946 a fost mare foamete în Moldova. Nu plouase doi ani. Soborul de preoţi şi diaconi s-au pornit în pelerinaj cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva; ne-am oprit în satul Mogoşeşti şi am început Sfântul Maslu, eram în frunte cu episcopul-vicar Valeriu Moglan. La începutul Sfântului Maslu a venit o ploaie torenţială”.
26. Tot părintele de mai sus povesteşte că a fost de rând la Cuvioasa Paraschiva şi citea acatistul sfintei la raclă, la picioarele sfintei. O femeie cerşetoare, făcându-se că se închină, a pus mâna pe banii care erau la sfânta în raclă. Dar a ţipat grozav, că mâna ei se încleştase şi nu putea să o scoată din sfânta raclă. S-au făcut rugăciuni pentru iertarea ei şi ea şi-a scos mâna, făgăduind că niciodată nu va mai fura bani, ori alte obiecte.
27. A venit o femeie necăjită că soţul ei are pe faţă nişte bube care supurează şi-1 dor – toată faţa îi era cuprinsă de acestea. A încercat la mulţi doctori, cu diferite tratamente şi alifii, dar totul era în zadar, ba parcă după fiecare tratament se înfocau şi se extindeau mai tare. Atunci soţia lui a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat la cuvioasa şi a dat pomelnic. Cu o batistă curată ce avea la ea, a desfăcut-o şi a şters sfintele moaşte.
Când a ajuns acasă, a pus batista pe faţa soţului şi i s-au mai potolit durerile, iar după o săptămână au dispărut bubele, în fiecare zi stătea câteva ore cu batista pe faţă. Soţia a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva şi lui Dumnezeu şi a spus minunea.
28. În nordul Ardealului era un preot cu soţia şi doi copii, foarte credincioşi. Fiind un sat mic cu 120 de familii şi foarte sărac, cu o biserică de lemn, foarte dărăpănată, iarna nu se făcea foc deloc în ea, iar vara era mâncată toată pe dinafară de ciocănitori, încât în fiecare vară trebuia lipită pe dinafară cu pământ şi până toamna era din nou găurită de ciocănitori.
Preotul şi credincioşii au făcut demersuri şi cereri la superiori să aprobe să facă biserică nouă, dar fiind sub regim comunist, nu le dădea voie. Era prin anul 1969.
Atunci preotul s-a apucat de făcut biserica fără autorizaţie. Au ridicat-o din temelii, au acoperit-o cu tablă, au tencuit-o pe dinăuntru, dar nu mai aveau putere s-o termine. Atunci soţia preotului a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat, a lăsat pomelnic şi a cerut ajutorul cuvioasei şi la urmă mi-a spus mie ce necaz are.
Eu ştiam o maică care avea ceva bani şi tot voia să facă o faptă bună, eventual să facă undeva o fântână, să fie pomană la cei morţi. Aşa se gândea dânsa, că toţi care vor bea apă din acea fântână vor zice o vorbă bună pentru cel ce a făcut-o. M-am dus la ea şi i-am zis: “Uite, a venit o preoteasă din Ardeal unde construiesc o biserică şi nu mai au putere s-o termine. Lasă fântâna şi dă banii la biserică că-i mai mare pomană”.
Maica aşa a făcut – a dat o sumă mare de bani de au făcut iconostasul, electrificarea şi jumătate din pictură, apoi după câteva luni a mai dat o sumă de bani de au terminat pictura şi pavimentul pe jos. Acest lucru a însufleţit pe credincioşi şi au terminat Biserica. Banii aceştia i-a socotit direct de la Cuvioasa Paraschiva şi de la Maica Domnului.
Drept mulţumire, preotul a pus pe pictori s-o picteze în biserică pe Cuvioasa Paraschiva şi pe Sfânta Muceniţă Sebastiana, al cărui nume îl purta maica milostivă. Aceasta a fost minunea Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi.
29. A venit preotul din Ardeal cu soţia la Iaşi să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva de ajutorul primit, că din greu impas i-a scos şi, drept răsplătire, Cuvioasa Paraschiva i-a încărcat cu multe daruri pentru sfânta biserică. Maica care a dat banii pentru pictură a mai dat un rând de veşminte preoţeşti. Preoţi şi credincioşi au pus bani şi au luat un potir şi cele necesare pentru slujit Sfânta Liturghie, au mai donat icoane, covoare şi alte lucruri necesare sfintei biserici. Tot o minune a Cuvioasei Paraschiva este şi împodobirea sfintei biserici(Biserica aceasta este în localitatea Bogata de Sus, judeţul Cluj, protopopiatul Dej, iar preotul se numeşte Ramba Gheorghe şi a stat acolo 15 ani.).
Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva:
1) Într-un sat din apropierea laşului au apărut omizi care rodeau tot; atunci preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat.
Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. In apropierea grădinii curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi căruţe. Când s-a terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nici o omidă pe copac, şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva.
Au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.
2) Prin anii 1950-1954 comuniştii au vrut s-o îngroape pe cuvioasa ca să nu-i mai deranjeze mulţimea de credincioşi care veneau să se închine zilnic.
S-au sfătuit în secret, într-o dimineaţă au trimis nişte oameni să sape groapă în cimitir. Când au început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a întunecat cu nişte nori mari şi negri, a început un vânt năprasnic, cu ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu tunete şi fulgere, de credeai că-i rade Domnul de pe faţa pământului. îngroziţi, oamenii au alergat cu mic cu mare la mitropolie să se roage Cuvioasei Paraschiva să mijlocească ea la Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat preoţii, au tras clopotele şi au făcut cu toţii acatistul şi paraclisul cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului, încât toată biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna s-a potolit. Intre timp au venit vreo 6 bărbaţi care au povestit mulţimii unde au fost şi ce au vrut să facă edilii oraşului fără ştirea preoţilor şi a mitropolitului, dar Cuvioasa Paraschiva le-a arătat că nu ei conduc Iaşul.
Văzând minunea, mulţi s-au întors la Dumnezeu şi cu toţii au dat slavă lui Dumnezeu şi au mulţumit cuvioasei că a rămas în mijlocul lor, să le fie ajutătoare şi grabnic folositoare în necazuri.
Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea scrise de mine, păcătoasa, sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.
Sfântă Cuvioasă Maică Paraschiva, roagă-te lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi în această viaţă ajută-ne să trecem cu bine peste greutăţile şi ispitele zilnice. Amin.
Bucură-te, Paraschivo, mult folositoare!
Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt!
Lăudat şi Preamărit să fie Dumnezeu întru sfinţii săi. Amin!
Alte minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:
După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.
Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre sud.
Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.
Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.
în amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: “Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.
Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte – ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă – şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.

Mărturii consemnate în volumul: SUFERINTELE MAMEI BLONDINA – O MARTIRA A SIBERIEI; Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005

Comments Off on Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași
5
Oct

Cuvant despre IUBIRE…

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

father-zachariah-zacharias-essex-england

Cuvântul părintelui Arhimandrit Zaharia Zacharou de la Essex

-Iaşi, 29 septembrie 2011-

Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu

Singurul cuvânt pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii sale este iubirea. Desigur iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru-totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi înspre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stăpânită de patima iubirii trupeşti şi a egoismului, ea răvăşeşte sufletul şi îl face neputincios pe om în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi. Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustiește trupul şi ne răneşte sufletul încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastroase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noștri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să îl oferim celorlalţi căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că aşteptăm ca cei din jurul nostru care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute să satisfacă nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat. Este înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este cel ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale care par neînchipuit de frumoase şi de trainice se destramă şi în urmă lor nu rămân decât ruine care nemângâiat se tânguie neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească dintr-odată se năruie şi se pustiește. Nimic nu mai rămâne din simţămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere nu caută refugiul în sinucidere!

Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruine şi suntem cu totul zdrobiţi atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile. Fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră. Fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletul la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Şi drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii atunci când îşi dau sărutarea păcii îşi spun “Hristos în mijlocul nostru!” la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este cel ce o apără şi, în marea şi veşnica Lui iubire, o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică unde harul lui Dumnezeu, în taina cununiei, va sfinţi legătura trupului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor care se va vădi nu numai în legătura lor de iubire din această viaţa ci şi în Împărăţia ce va să fie. Domnul a zis: „-Fără Mine nu puteţi face nimic”! Dacă vom fi încredinţaţi că a avea o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să îşi afle împlinirea numai în Dumnezeu Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o aventură nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă.  Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu cu atât va deveni mai clară şi mai puternică şi oricare dintre legăturile noastre cu semenii noştri. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate care este Însuşi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă,  adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti.

Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră cu Dumnezeu este adevărată şi puternică atunci orice altă legătură orizontală va fi adevărată şi puternică. Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că în starea noastră de acum nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de iubirea omenească. Cunoscând sărăcia şi nevrednicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobândi un duh de compătimire şi iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi, cinstindu-i şi respectându-le libertatea. Îi vom primi pe ceilalţi aşa cum sunt, fără a încerca să îi facem desăvârşiţi potrivit închipuirii noastre şi nu ne vom impune cerinţele noastre şi nici nu vom încerca să îi dominăm.

Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel ce învie şi morţii. Însă dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata iubire care este insuflată de legătura noastră cu Dumnezeu atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute. Dacă sufleteşte suntem mai puternici atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el, iar dacă suntem mai slabi din fire vom deveni victima ambiţiei celorlalţi. În asemenea condiţii, relaţia noastră este una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie.

Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul, învăţăm de asemenea să îl iubim pe celălalt dezinteresat, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm şi libertatea de a rămâne ucenici ai crucii lui Hristos care este cel mai minunat şi mai de folos lucru. În această legătură punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă.

De adevărul celor spuse mai devreme, ne putem încredinţa prin descoperirea dumnezeiască. În capitolul 32 al Facerii este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov, la îndemnul mamei sale, a furat de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea celui întâi născut, care i se cuvenea fratelui său Isav. Deşi în clipa aceea Rebbeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris: „Pre Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului ca să scape de mânia ucigătoare, de frate, a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani trudind din greu în casa socrului său Laban, dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas. Să rămână în pustie s-ar fi istovit cu totul, să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav care dorea să îl ucidă. Atunci Iacov însingurându-se a stat în rugăciune înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: “-Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!”. Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: “-Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi!”. În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu a plecat să îl întâlnească pe Isav. Atunci acesta, în loc să îl ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne dăm seama, că dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să Îi fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să Îi aducem mulţumită. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a Fiului Risipitor.

Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să îşi afle menirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constă în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noștri îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El atunci înlăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar însuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască. Nu ne vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui.

Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţa, legătura care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Evanghelie. Întocmai cum Hristos l-a întrebat pe Petru, după Înviere: “-Mă iubeşti tu pe Mine?” la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: “-Tu mă iubeşti pe Mine?” Şi noi vom răspunde la fel la rândul nostru: “-Tu ştii că te iubesc”. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde vor depinde întru-totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: “Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slavă, nouă ruşinea feţei!” Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă. Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osânditu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.

Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: “Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru! Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este”! Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice căci omul a fost zidit ca să mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu Însuşi.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

-Pot avea mirenii Rugăciunea Inimii, iar dacă da, în ce condiţii?

-Rugăciunea Inimii este un dar al lui Dumnezeu. Este o lucrarea a Harului. Da, desigur mirenii pot dobândi rugăciunea inimii. Este mai greu pentru că si condiţiile lor de vieţuire sunt mai complicate. Dar întâlnim în viaţa Bisericii multe asemenea cazuri. Dacă ne exersăm conştiinţa în lumina Evangheliei şi trăim în sânul Bisericii sigur că putem acest lucru. Nu mă pot abţine să nu vă spun un caz: am cunoscut o doamnă din America care era ortodoxă şi care  avea 13 copii şi care avea Rugăciunea Inimii. Şi destui oameni mi-a fost dat să întâlnesc pe parcursul slujirii mele care au avut acest dar deşi locuiau în lume. Dar oamenii aceştia îşi rânduiau viaţa în aşa fel încât lucrurile de primă importanţă să ocupe primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugăciuni în ciuda faptului că zilnic se luptă cu diverse probleme ale oamenilor. Dumnezeu este adevărat şi credincios în toate condiţiile şi cuvintele Evangheliei rămân adevăruri de nestrămutat.

-Cum izbutim să scăpăm de patima trupească?

-Patima trupească este asemenea unui foc. Şi are ca aliat firea noastră cea căzută. Dar există un foc mai puternic care poate să o stingă cu totul. Şi acesta este mângâierea pe care o primim de le Dumnezeu atunci când ne pocăim. Dacă ne străduim să păstrăm în noi această mângâiere, primită de la Dumnezeu, vom reuşi să trăim o viaţă relativ fără păcat. Dumnezeul nostru este Tatăl milostivirii şi a toată mântuirea. El se apropie şi intră în legătura cu noi atunci când avem o inimă înfrântă şi smerită. Atunci când avem inima înfrântă suntem mai puternici decât toate patimile şi decât toate atacurile vrăjmaşului. Părinţii noștri din Pustia Egiptului,  din veacul al IV-lea, obişnuiau să spună că duhul pocăinţei este asemenea unui cerc de flăcări care îl înconjoară pe creştin şi nu îl lasă pe vrăjmaş să se apropie. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog spune că o inimă înfrântă pune pe fugă cohorte de diavoli. Deci inima înfrânta şi trupul umilit Dumnezeu nu le va urgisi.

-Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu în sensul cel bun? Ce înseamnă această luptă?

-Nu oricine este în stare să se lupte după lege cu Dumnezeu. Dacă suntem stăpâniţi de patimi şi mai ales de patima slavei deşarte ne este cu neputinţă să ducem această luptă precum a dus-o Iacob. Eu cred că oamenii care luptă după lege cu Dumnezeu sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a luat să facă acest lucru. Toţii sfinţii până la un anume punct trec prin această luptă. Şi ei nu se luptă cu Dumnezeu pentru motive egoiste, ci se luptă pentru a înţelege mai adânc, mai deplin, judecăţile lui Dumnezeu precum a făcut Iov sau ca să dobândească mântuirea tuturor. Şi aceasta o vedem în persoana lui Moisi, în persoana Sfântului Apostol Pavel şi aproape în persoanele tuturor Sfinţilor. Dumnezeu îi împinge pe Sfinţii Săi să se lupte cu El ca să îi facă părtaşi în marea lucrarea de mântuire a omenirii. Deci vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca în cazul lui Iacov, când aceşti oameni sunt fără de patimi în ceea ce fac. Şi vedem în Istoria Bisericii, că toţi aceşti Sfinţi, Moisi, Sfântul Apostol Pavel atunci când s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat în clipa în care au fost biruiţi de El. Ceea ce arată că în lupta lor principiul călăuzitor era smerenia. Şi smerenia nu este dezlipită de har. Şi vedem asta în cazul lui Iacov care în ziua în care s-a dus să se întâlnească cu Isav a făcut mai înainte şapte metanii, şapte plecăciuni, mai înainte de a ajunge la locul acela. Şi există o adâncă smerenie în timpul luptei şi o de negrăit smerenie după ce au fost biruiţi de Dumnezeu. Şi de asemenea aceştia sunt oamenii care s-au jertfit cu totul lui Dumnezeu, întreaga lor fiinţă au jertfit-o, dar au păstrat mereu ceva înlăuntrul lor: “Binecuvântat să fie Numele Domnului în veci!”, precum a spus Iov. Şi noi în neputinţa noastră când suntem puşi la încercare, trebuie să existe în noi o constantă, care să nu se schimbe. Şi aceasta se exprimă în cuvintele proorocului Daniel: “Ţie toată slava şi dreptatea, iar nouă ruşinea feţei!“. Şi atunci cu siguranţă vom trece prin această încercare ieşind îmbogăţiţi duhovniceşte din ea.

-Când iubeşti pe cineva este mai bine să îi spui sau să laşi să se vadă prin fapte?

-Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie. Domnul şi-a arătat dragostea sa pentru noi deşertându-se pe sine până la moarte. Aşa că adevărata dragoste este însoţită de smerenie. Omul mândru este plin de el însuşi, nu putem să intrăm înlăuntrul său, nu putem pătrunde nici măcar cu un gând pentru că nu este loc pentru nimeni şi pentru nimic în el. Dar când cineva este smerit face loc în sine însuşi ca să îi poată găzdui pe ceilalţi, ca să primească voinţa şi viaţa celuilalt. Un exemplu este Maica Domnului care a bineplăcut lui Dumnezeu tocmai prin această nesfârşită deşertare de sine în care Dumnezeu a putut să îşi găsească locul în ea. Nu putem iubi cu adevărat dacă nu am învăţat adevărata smerenie. Pentru că suntem smeriţi atunci întotdeauna ne punem pe noi pe locul doi şi îl lăsăm pe celălalt să fie pe ce dintâi. Şi cel dintâi celălalt este Domnul Însuşi, dar şi aproape nostru, cel cu care suntem în legătură directă.

-Cum te poţi mântui dacă aproape toţi cei cu care intri în legătură ajung să te urască chiar dacă vor să nu se vadă acest sentiment?

-Cu adevărat este foarte greu să lucrăm mântuirea când suntem înconjuraţi de oameni cu astfel de duhuri, dar pentru a fi biruitori în asemenea situaţii trebuie să avem o foarte adâncă smerenie pentru a atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi va împărţi cu noi biruinţa Sa. Aceasta atâta vreme cât ţinem o singură rânduială în viaţa noastră, rânduiala pe care ne-o învaţă zilnic rugăciunile Bisericii. Ne punem acest scop ca în rugăciunea Bisericii: “Învredniceşte-ne Doamne în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi“. Şi totul depinde de măsura credinţei noastre. Atâta timp cât nu păcătuim, pentru că nu trebuie să ne fie frică de cei care pot omorî dar nu pot să facă nimic sufletului, precum zice Domnul. Dar fiecare trebuie să găsească o cale potrivit măsurii credinţei sale. Totdeauna să încercăm să fugim de păcat.

-În toate cărţile ortodoxe despre educaţia copiilor se spune că nu este bine să privească la televizor, să asculte muzică, să nu joace jocuri pe calculator, dar nicăieri nu am găsit sfaturi care să înlocuiască acestea pentru că nu poţi interzice în permanenţă fără să îi oferi alte variante ortodoxe?

-Da, sunt întru-totul de acord cu această întrebare. Întreaga noastră viaţă nu are scop să ne dezbrăcăm de patimi şi de stricăciune. Aceasta este numai prima jumătate a lucrării, pe care până şi unele religii extrem orientale o practică, dar noi trebuie să facem pasul următor. Întâi să ne dezbrăcăm de omul cel vechi al patimilor, dar după aceea trebuie să ne îmbrăcăm cu omul cel nou care ne pregăteşte pentru viaţa cea veşnică. Desigur aceasta este o mare problemă pe care trebuie să o adâncim şi Biserica trebuie să ofere căi de ieşi din impas, dar nu numai Biserica, pentru că nu numai Biserica este implicată în această lucrare, familia, şcoala şi ele trebuie să aducă soluţii la această problemă. Acolo unde nu reuşim toţi este aici. Suntem întotdeauna gata să dăm sfaturi şi să învăţăm pe alţii, dar uităm să ne rugăm la Dumnezeu ca El să pună în inima copiilor lucrurile pe care noi vrem să le spunem lor. Cred că părinţii care fac acest lucru au mai mari şanse să-şi educe copii în aşa fel încât să îi scape de deşertăciunea acestei lumi. Vedeţi până la urmă totul se reduce la un singur lucru. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu ne rugăm Lui. Dacă iubim pe aproapele, îl ascultăm. Şi dacă cinstim harul lui Dumnezeu şi îl preţuim atunci vom face tot ce ne stă în putere ca să îl păstrăm. Cu această înţelegere, în vremuri de ispită stăm înaintea lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care le spune psalmistul: “-Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”!

Comments Off on Cuvant despre IUBIRE…