Archive for April, 2013

lumanare

În ultima vreme se face simţită o desacralizare a modului de prăznuire a marilor sărbători din cursul anului bisericesc, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. De aceea Paştile, Crăciunul şi alte Praznice Împărăteşti tind să devină sărbători laice, civile şi sunt mai puţin primite şi respectate ca sărbători bisericeşti. Slăbirea credinţei vine ca urmare a secularizării şi mişcărilor ateiste, prin care se doreşte înlocuirea acestor mari evenimente sacre cu unele profane. În locul Învierii Domnului, omul modern se bucură de sărbătorile primăverii, locul mielului pascal este luat de iepuraş.

Aflăm din scrierile lui Eusebiu de Cezareea cum însuşi Împăratul Constantin cel Mare participa în mod direct la Marele Praznic. Taina aceasta o înţelegeau mai bine creştinii primelor secole, trezvia lor era mai adâncă şi conştiinţa păcatului era mult mai vie, dovadă sunt miile de scrieri istorice şi duhovniceşti care ne-au fost lăsate ca o moştenire peste veacuri şi ca un exemplu de urmat. Şi noi creştinii din acest secol, greu încercat de tot felul de surogate promovate, suntem chemaţi să reînviem odată cu Hristos. De cele mai multe ori ne îndepărtăm de folosul tainei din cauza păcatelor şi astfel suntem în pericol ca trupul să devină mormânt sufletului.

În prezent, creştinul trebuie să caute în el însuşi motivaţii care să poată să îi susţină credinţa şi raportarea la evenimentul Învierii. Din păcate, de cele mai multe ori, în mod paradoxal, observăm cu stupoare cum noi creştinii moderni ne bucurăm de strălucirea slujbelor sâmbăta şi duminica, iar în celelalte zile ducem o viaţă cât se poate de secularizată.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos afirma că secularismul reprezintă „pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul reprezintă respingerea etosului eclesial şi infiltrarea aşa-numitului duh lumesc în viaţa noastră“. Omul modern, din cauza acestui curent al secularizării, va ajunge să nu mai trăiască o viaţă religioasă, va ajunge să nu se mai bucure şi cu Dumnezeu. Descreştinarea omului modern tinde să lovească şi ţările ortodoxe. Mai mult ca oricând vedem cum mulţi din semenii noştri Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa lor şi Îl marginalizează. Hristos nu mai este centrul vieţii unui om secularizat, acesta fiind axat pe egoism, adică pe aşezarea sinelui său drept centru al existenţei sale, prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu trecând în plan secund. Tradiţiile de la sate s-au devalorizat, ca să nu mai vorbim de cele din mediul urban, unde majoritatea creştinilor moderni înţeleg din noaptea de Înviere un motiv în plus de distracţie şi desfătare; sunt tineri şi vârstnici care deopotrivă vin la biserică, iau Sfânta Lumină, după care merg în locuri dezumanizante şi se bucură de darurile oferite de „iepuraş“ sau alte asemenea simboluri false. Lipsindu-se de modelul Hristos, omul modern şi secularizat îşi caută alte „modele“. Tragedia omului post-modern, secularizat este aceea că nu mai are conştiinţa păcatului, iar una din plăcerile lui vitale este închinarea la pofte. „Pântecele este dumnezeul lor“ (Filip. 3, 19). Această „închinare“ este săvârşită cu atât mai mult în perioada pascală, uitând complet de adevărata Cină şi de adevărata Hrană, care sunt Trupul şi Sângele Mielului lui Dumnezeu. Suntem în Biserica lui Hristos de fiecare dată când facem bine, când ridicăm întristarea din ochii semenilor noştri, când nu ne vom mai privi pe noi înşine ca fiind centrul universului, când facem milostenie, când mergem la Sfânta Liturghie şi ne împărtăşim din Învierea lui Hristos, când nu uităm de cel sărac, de cel bolnav şi de mântuirea noastră.

Din momentul în care Hristos a adus biruinţa asupra morţii, Învierea a devenit lege universală pentru întreaga lume creată, nu numai pentru oameni, dar şi pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, prin cufundarea în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt, Învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Doar lacrimile noastre de pocăinţă şi de bucurie pentru Învierea Domnului mai pot spăla păcatele noastre în această societate desacralizată, pentru ca arzând cu focul Duhului Sfânt, să ne putem bucura de realitatea zilei celei nesfârşite pregustată din bucuria Învierii lui Hristos.

Drd. ierom. Ioan Meiu – articol publicat în Ziarul Lumina, sâmbătă 27 aprilie 2013

img_5814

“Ajungi, aşadar, acasă. Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

După ce te-ai odihnit, să te îndeletniceşti cu ceva, fie cu rugăciunea, fie cu lucrul de mână.

Nu are prea mare importanţă ce lucru de mână faci, tu ştii deja ce îţi place. Este, după cum vezi, imposibil să te ocupi tot timpul cu lucrurile duhovniceşti; este nevoie să ai şi un lucru de mână plăcut. Cu lucrul de mână te ocupi când sufletul îţi este obosit, când nu ai puterea de a citi sau de a te ruga. Dacă, desigur, îndeletnicirile tale duhovniceşti merg bine, nu este necesar lucrul de mână, care nu face decât să valorifice timpul care altfel s-ar risipi în trândăvie. Şi trândăvia este totdeauna dezastruoasă, mai cu seamă în timpul postului.

Cum trebuie să se roage cineva acasă? Bine te-ai gândit că în timpul Postului Mare suntem datori să adăugăm ceva la canonul obişnuit de rugăciune. Cred, totuşi, că în loc să citeşti mai multe rugăciuni din cartea de rugăciuni, este mai bine să măreşte durata comunicării tale directe cu Domnul. În fiecare zi, înainte de a începe şi după ce termeni slujba de dimineaţă şi cea de seară, să te adresezi cu propriile tale cuvinte Domnului, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi îngerului tău păzitor, mulţumindu-le pentru ocrotirea lor şi rugându-i să te ajute în împlinirea nevoilor tale duhovniceşti. Cere-le să te ajute, aşa încât, înainte de toate să te cunoşti pe tine însăţi, să dobândeşti cunoaştere de sine şi, dobândind-o, să îţi dăruiască râvnă şi putere, ca să-ţi tămăduieşti rănile sufletului. Cere-le încă să umple inima ta cu simţământul smereniei şi al zdrobirii de inimă. Smerenia este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. Aşa să te rogi. Nu îţi impune însă un canon de rugăciune lung şi greu, un canon care va depăşi măsurile puterilor tale sufleteşti şi trupeşti şi te va slăbi. Mai bine este să te rogi mai des şi scurt pe durata zilei, iar când te ocupi cu orice altă lucrare să ai mintea la Dumnezeu.

După rugăciune, citeşte puţin cu concentrare de sine. Studiul duhovnicesc nu urmăreşte încărcarea minţii cu diferite informaţii şi cunoştinţe, ci este spre folosul şi zidirea ta sufletească. De aceea, nu este nevoie să citeşti multe. Citeşte însă cu mare atenţie şi cu participare a inimii.

„Ce să citesc?”, mă vei întreba. Doar cărţi duhovniceşti, desigur. Lectura atentă a unor asemenea cărţi insuflă sufletul mai mult decât orice altceva. Dacă, totuşi, pe durata studiului se naşte dorul de rugăciune, să laşi cartea şi să te rogi.

Vei citi, aşadar, apoi te vei ruga, vei face metanii. Dar, prin toate aceste lucrări, totuşi, nu vei putea să îţi ţii mintea şi inima în stare de luptă continuă şi intensă. Este inevitabil că vei obosi. Atunci, aşa cum ţi-am spus, te vei ocupa cu o lucrare practică.

Te gândeşti, de asemenea, după cum îmi scrii, să micşorezi cantitatea mâncării zilnice. Corectă şi folositoare este intenţia ta; corectă, pentru că trupul, care prin abaterile lui te obligă să te pocăieşti, este dator să înţeleagă pe durata Postului Mare care sunt ostenelile care i se cuvin; şi folositoare, pentru că prin post trupul se supune, mintea se curăţă, inima se înmoaie, patimile se omoară. Numai să nu întreci măsura cu nemâncarea. Deja mănânci atât de puţin.

Trebuie să ai putere să stai în biserică şi să te nevoieşti acasă. Caută să mănânci atât cât ai nevoie, ca să nu te vlăguieşti.

Bine ar fi, de asemenea, să micşorezi puţin timpul somnului şi al odihnei tale. Este o jertfă pentru tine, dar orice fel de jertfă se potriveşte în acest răstimp.

Şi cu vorbirea cu ceilalţi ce va fi? În timpul Postului Mare cel puţin, discuţiile cu ceilalţi să se limiteze la teme duhovniceşti.

Încă mai bune decât citirile personale sunt citirile duhovniceşti de obşte, care oferă prilejuri pentru schimbul de gânduri ziditoare şi pentru exprimarea concluziilor de folos sufletesc. Potrivite pentru acest scop sunt mai cu seamă Vieţile Sfinţilor.”

Sursa: Cuviosul Theofan Zăvorâtul: Drumul vieţii. Scrisori către un suflet. Editura Sfintei Mănăstiri Paraklítou, Oropós Attikí, 2000.