Istoric Program Galerie Sf.Moaste Evenimente Tamaie Invataturi Inregistrari Cantari Linkuri Contact Blog
 
 
 

 

 

 

 



Maica Domnului
Prodromita

Asculta

Inapoi
Sf. Ioan Gura de Aur

din Vieţile Sfinţilor

Luminătorul ÅŸi dascălul lumii, stîlpul ÅŸi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinÅ£ei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinÅ£i necredincioÅŸi, care Å£ineau de credinÅ£a cea elinească, însă slăviÅ£i ÅŸi bogaÅ£i. Tatăl lui era voievod ÅŸi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinÅ£ii săi la învăţătura înÅ£elepciunii elineÅŸti, lui Libanie sofistul ÅŸi lui Andagratie filosoful. Åži fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înÅ£elepÅ£indu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinÅ£a elinească ÅŸi, alergînd la prea sfinÅ£itul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat ÅŸi pe părinÅ£ii lui cu lumina sfintei credinÅ£e, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinÅ£ei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieÅ£uind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puÅ£in de douăzeci de ani de la naÅŸterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena ÅŸi în scurtă vreme a covîrÅŸit cu înÅ£elepciunea pe cei mai vîrstnici decît el ÅŸi pe mulÅ£i filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineÅŸti, s-a făcut filosof ales ÅŸi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înÅ£elepte ÅŸi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinÅ£a în Hristos ÅŸi, în acest chip, împreună cu dînsul, ÅŸi pe alÅ£i mulÅ£i.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat ÅŸi a început a-l munci pe el. AÅŸa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea ÅŸi îÅŸi întorcea ochii ÅŸi gura ÅŸi scotea spume din gura lui. ToÅ£i cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte ÅŸi mulÅ£i voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit ÅŸi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: “De nu se va pocăi ÅŸi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Åži îndată Antimie a strigat, zicînd: “Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creÅŸtinesc, în care crede prea înÅ£eleptul Ioan”.

Acestea zicînd, a ieÅŸit dintr-însul duhul cel necurat ÅŸi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: “Mare este Dumnezeul creÅŸtinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu ÅŸi învăţîndu-l credinÅ£a cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa ÅŸi mulÅ£i din cetăţenii cei cinstiÅ£i au crezut în Hristos ÅŸi s-au botezat.

Episcopul, înÅŸtiinÅ£îndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinÅ£ească spre slujba Bisericii ÅŸi să-l Å£ină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. ÎnÅ£elegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns ÅŸi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deÅŸertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deÅŸartă ÅŸi mîndria vieÅ£ii, a cugetat să primească viaÅ£a monahicească cea smerită ÅŸi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună ÅŸi avînd aceiaÅŸi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaÅŸi obicei ÅŸi de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit ÅŸi pe prietenul său Ioan să-ÅŸi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire ÅŸi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înÅ£elegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan ÅŸi eu văduvă, căci aÅŸa a voit Dumnezeu. Åži nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă ÅŸi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor ÅŸi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feÅ£ei tale, cea asemenea cu faÅ£a tatălui tău, simÅ£ind mare uÅŸurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinÅ£a vieÅ£ii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aÅŸteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puÅ£in ÅŸi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea ÅŸi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost ÅŸi a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărÅ£it toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor ÅŸi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale ÅŸi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire ÅŸi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua ÅŸi noaptea în multe osteneli ÅŸi nevoinÅ£e. Acolo a scris ÅŸi cărÅ£i pentru preoÅ£ie ÅŸi pentru smerenia inimii, precum ÅŸi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii ÅŸi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli ÅŸi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieÅ£uia în aceeaÅŸi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn ÅŸi desăvîrÅŸit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el ÅŸi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea ÅŸi a văzut o vedenie ca aceasta: “Doi bărbaÅ£i luminaÅ£i, coborîndu-se din cer, îmbrăcaÅ£i în haine albe ÅŸi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îÅŸi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînÅŸii Å£inea o hîrtie scrisă, iar altul niÅŸte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînÅŸii, s-a temut ÅŸi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: “NădăjduieÅŸte ÅŸi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînÅŸii: “Cine sînteÅ£i voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: “Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimiÅŸi la tine de Marele Învăţător ÅŸi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-ÅŸi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: “PrimeÅŸte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină ÅŸi de acolo am scos dumnezeieÅŸtile descoperiri. Domnul îÅ£i dă ÅŸi Å£ie a cunoaÅŸte toate adîncurile înÅ£elepciunii, pentru ca să hrăneÅŸti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor ÅŸi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.

Apoi, întinzînd ÅŸi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: “PrimeÅŸte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinÅ£ate cheile împărăţiei, ÅŸi îÅ£i dă ÅŸi Å£ie Domnul cheile Sfintelor Biserici ÅŸi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.

Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-ÅŸi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: “Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi ÅŸi a purta niÅŸte slujbe mari ÅŸi înfricoÅŸate ca acestea, fiind păcătos ÅŸi mai prost decît toÅ£i oamenii?” Iar SfinÅ£ii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă ÅŸi l-au ridicat, zicînd: “Stai pe picioare, îmbărbătează-te ÅŸi te întăreÅŸte ÅŸi fă cele poruncite Å£ie; apoi nu tăinui darul cel dat Å£ie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinÅ£irea ÅŸi întărirea poporului Său, pentru care ÅŸi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înÅŸelăciune. GrăieÅŸte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-Å£i aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinÅ£i prin tine multe suflete ÅŸi a le aduce la cunoÅŸtinÅ£a Sa. Åži o să ai multe nevoi ÅŸi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aÅŸa vei moÅŸteni Împărăţia lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii ÅŸi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus ÅŸi altor fraÅ£i iscusiÅ£i ÅŸi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan ÅŸi să se ducă de la dînÅŸii ÅŸi astfel să fie lipsiÅ£i de o vieÅ£uire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru ÅŸi în cuvînt, bine nevoindu-se ÅŸi pe alÅ£ii învăţîndu-i la aceasta. Apoi ÅŸi pe cei leneÅŸi deÅŸteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-ÅŸi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat ÅŸi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieÅŸit ochiul cel drept; ÅŸi dînd multă avere la doctori iscusiÅ£i, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire ÅŸi apropiindu-se, a îmbrăţiÅŸat picioarele lui, sărutîndu-le ÅŸi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: “NiÅŸte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor ÅŸi pentru împuÅ£inarea credinÅ£ei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca ÅŸi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: “Cred, părinte, ÅŸi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan ÅŸi a pus-o pe capul său ÅŸi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aÅŸezat ochiul la locul său, precum era înainte, ÅŸi s-a făcut sănătos ca ÅŸi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel ÅŸi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraÅ£ii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; ÅŸi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan ÅŸi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: “Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine ÅŸi să-Å£i lumineze ochii cei sufleteÅŸti ÅŸi trupeÅŸti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb ÅŸi vedea luminat. Acestea văzînd fraÅ£ii, se minunau ÅŸi ziceau: “Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu ÅŸi Duhul Sfînt vieÅ£uieÅŸte într-însul”.

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Åži aÅŸezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinÅ£a ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: “Mergi ÅŸi spune soÅ£iei tale să înceteze cu răutatea năravului său ÅŸi cu asprimea ce o are asupra slugilor ÅŸi a slujnicelor, ÅŸtiind că ÅŸi ea este făcută din aceeaÅŸi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor ÅŸi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaÅ£i ÅŸi să vă păziÅ£i în curăţie în zilele cele sfinte ÅŸi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinÅ£a femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: “MergeÅ£i cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Åži ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părÅ£ile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni ÅŸi pe dobitoace. Åži de multe ori se aduna poporul cu arme ÅŸi cu săgeÅ£i pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieÅŸind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare ÅŸi pe mulÅ£i dintr-înÅŸii îi sfîÅŸia, iar alÅ£ii abia scăpau răniÅ£i; pe alÅ£ii rănindu-i îi ducea vii în culcuÅŸul său ÅŸi acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan ÅŸi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieÅŸea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, ÅŸi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce ÅŸi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii ÅŸi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniÅŸtită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie ÅŸi, aflînd o peÅŸteră, s-a sălăşluit într-însa ÅŸi a petrecut acolo doi ani vieÅ£uind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit ÅŸi s-a îmbolnăvit aÅŸa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia ÅŸi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială ÅŸi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie ÅŸi în peÅŸteră, ci să lumineze tuturor în sfeÅŸnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească ÅŸi astfel să-l scoată din pustie ÅŸi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieÅ£uirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci ÅŸi altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfinÅ£itul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie ÅŸi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon ÅŸi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieÅ£ii sale cea plină de fapte bune ÅŸi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz ÅŸi acolo s-a săvîrÅŸit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia ÅŸi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan ÅŸi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obiÅŸnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în liniÅŸte, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan ÅŸi să-l aduci pe el de acolo în cetate ÅŸi să-l hirotoneÅŸti preot, pentru că este vas ales ÅŸi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaÅŸi vreme i s-a arătat îngerul ÅŸi Sfîntului Ioan, pe cînd îÅŸi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate ÅŸi să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire ÅŸi fericitul Ioan a ieÅŸit în întîmpinarea lui cu toÅ£i călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrÅŸind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toÅ£i cu DumnezeieÅŸtile Taine. La urmă, dînd fraÅ£ilor binecuvîntare, a luat pe Ioan ÅŸi l-a dus în cetate, iar monahii toÅ£i se tînguiau de despărÅ£irea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian ÅŸi toÅ£i cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat ÅŸi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur ÅŸi în toată Siria, încît toÅ£i cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: “Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneÅŸti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei ÅŸi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînÅŸii cel dintîi ÅŸi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieÅŸeau din gura lui, încît toÅ£i cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulÅ£i din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan ÅŸi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese ÅŸi prin tîrguri, iar alÅ£ii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aÅŸa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator ÅŸi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd ÅŸtia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toÅ£i alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meÅŸterii lucrul din mîini, ÅŸi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieÅŸea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alÅ£ii îl numeau dulce vorbitor iar alÅ£ii izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înÅ£elepciunii, ÅŸi aceasta o făcea mai ales la începutul preoÅ£iei sale, ÅŸi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînÅ£eleasă de oamenii cei neînvăţaÅ£i. Iar odată o femeie, ascultîndu-l ÅŸi cele grăite neînÅ£elegîndu-le, a ridicat glas din popor ÅŸi a zis către dînsul: “Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-Å£i zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minÅ£ii noastre este scurtă ÅŸi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulÅ£imea poporului: “DeÅŸi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme ÅŸi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meÅŸteÅŸugire de cuvinte. Åži de atunci se sîrguia să-ÅŸi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceÅŸti, ci simple ÅŸi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca ÅŸi ascultătorii cei mai neînvăţaÅ£i să înÅ£eleagă ÅŸi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci ÅŸi în faptă; pentru că făcea ÅŸi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioÅŸi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu ÅŸi fiind cuprins de fierbinÅ£eală ÅŸi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi ÅŸi a stropit cu dînsa pe cel bolnav ÅŸi îndată l-a lăsat fierbinÅ£eala ÅŸi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înÅŸelat cu eresul marcioniÅ£ilor - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioÅŸi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Åži, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa ÅŸi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile ÅŸi mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: “Aud de un preot cu numele Ioan, care vieÅ£uieÅŸte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos ÅŸi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniÅ£ii nu-mi ajută nimic ÅŸi din aceasta se vădeÅŸte credinÅ£a lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinÅ£a lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioÅŸilor ÅŸi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aÅŸezat-o înaintea bisericii ÅŸi a trimis la episcopul Flavian ÅŸi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa ÅŸi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

IeÅŸind la dînÅŸii episcopul împreună cu Ioan au zis: “Dacă vă veÅ£i lepăda de eresul vostru ÅŸi vă veÅ£i apropia de Sfînta, Sobornicească ÅŸi Apostolească Biserică, veÅ£i dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Åži a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă ÅŸi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca ÅŸi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată ÅŸi slăvea pe Dumnezeu.

Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion ÅŸi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare ÅŸi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule ÅŸi clevetiri, zicînd că este vrăjitor ÅŸi fermecător.

Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiÅŸtea în care ereticii aveau adunarea lor ÅŸi acolo, fiind adunaÅ£i mulÅ£ime fără de număr, au murit, fiind uciÅŸi de căderea capiÅŸtei; iar dintre cei binecredincioÅŸi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci ÅŸi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos ÅŸi, dărîmînd capiÅŸtile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.

După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrÅŸit. Åži a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaÅ£a ÅŸi despre învăţătura lui -, ÅŸi toÅ£i l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înÅŸtiinÅ£at de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Åži nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toÅ£i trimiÅŸilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

De acest lucru înÅŸtiinÅ£îndu-se împăratul, s-a mirat ÅŸi a dorit ÅŸi mai mult să vadă pe Ioan ÅŸi să-l aÅŸeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiÅ£înd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ÅŸtie poporul; ceea ce s-a ÅŸi făcut.

Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieÅŸit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulÅ£ime de boieri, fiind trimiÅŸi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul ÅŸi de toată adunarea poporului ÅŸi toÅ£i se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, ÅŸi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan ÅŸi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. TotuÅŸi s-a plecat soborului ÅŸi a sfinÅ£it pe Ioan arhiereu ÅŸi l-a aÅŸezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci ÅŸi ÅŸasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit împăratul ÅŸi cu dînsul toÅ£i domnii ÅŸi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul ÅŸi pentru popor ÅŸi binecuvîntîndu-i pe toÅ£i ÅŸi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată ÅŸi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică ÅŸi să fie drept ÅŸi milostiv.

Apoi îi zicea: “Să ÅŸtii că nu mă voi ruÅŸina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură ÅŸi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruÅŸinat de împăratul David, descoperind greÅŸeala lui”.

Astfel învăţa pe toÅ£i stăpînitorii duhovniceÅŸti ÅŸi pe cei mireneÅŸti ÅŸi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune ÅŸi să Å£ină cuvîntul său de învăţătură cu care toÅ£i s-au mîngîiat, ascultîndu-l.

Pe cînd el spunea dumnezeieÅŸtile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat ÅŸi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoÅŸat, încît s-au înspăimîntat toÅ£i cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul ÅŸi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat ÅŸi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător ÅŸi un doctor sufletesc ÅŸi trupesc preaiscusit.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paÅŸte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoÅ£i, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea ÅŸi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia ÅŸi tot felul de fapte bune ÅŸi cu gura sa cea de aur pe toÅ£i îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci ÅŸi prin cetăţile ÅŸi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneÅŸti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiÅ£i ÅŸi temători de Dumnezeu, bărbaÅ£i sfinÅ£i, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinÅ£a cea rea ÅŸi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciÅ£i la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiÅŸtile idoleÅŸti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celÅ£ilor, vătămat de credinÅ£a cea rea a arienilor, cu înÅ£elepciune l-a tămăduit ÅŸi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoÅ£i ÅŸi diaconi care au fost aleÅŸi pentru acest lucru, ca să înveÅ£e limba celÅ£ilor ÅŸi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciÅ£ii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaÅŸi chip i-a luminat. Eresul marcioniÅ£ilor din părÅ£ile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.

Apoi avea purtare de grijă ÅŸi pentru cei săraci ÅŸi neputincioÅŸi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi ÅŸi de orfani ÅŸi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit ÅŸi bolniÅ£e (spitale) pentru odihna bolnavilor ÅŸi a străinilor care nu aveau unde să-ÅŸi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi ÅŸi doctori. Åži apoi toată purtarea de grijă ÅŸi rînduiala, a încredinÅ£at-o la doi preoÅ£i temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i ÅŸi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni ÅŸi urît de cei răi.

Mai ales unii din clericii lui care vieÅ£uiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele ÅŸi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulÅ£umiÅ£i de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului ÅŸi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toÅ£i clericii de faţă: “Nu poÅ£i, stăpîne, a-i îndrepta pe aceÅŸtia, dacă nu-i vei izgoni pe toÅ£i cu un toiag”.

Zicînd astfel, mulÅ£i s-au întărîtat ÅŸi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deÅŸi ÅŸtia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părÅ£ile cele depărtate, încît mulÅ£i veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul ÅŸi să audă învăţătura lui.

AcelaÅŸi Serapion diaconul, a adus la mînie ÅŸi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său ÅŸi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul ÅŸi iarăşi l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare ÅŸi vieÅ£uia în mijlocul lumii, totuÅŸi nu ÅŸi-a lăsat niciodată nevoinÅ£ele monahiceÅŸti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeÅŸti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate ÅŸi rugăciune sau în citirea ÅŸi scrierea dumnezeieÅŸtilor cărÅ£i. Postea întotdeauna ÅŸi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz ÅŸi apă gusta ÅŸi somn puÅ£in ÅŸi acela nu pe pat ci stînd ÅŸi nevoindu-se.

Apoi la ospeÅ£e ÅŸi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereÅ£e deprinzîndu-se cu post ÅŸi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci ÅŸi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înÅ£elegerea dumnezeieÅŸtii Scripturi ÅŸi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: “Cine ÅŸtie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înÅ£eles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Åži se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

Cînd s-a închis singur în chilie noaptea ÅŸi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Åži uitîndu-se prin crăpătura uÅŸii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut ÅŸezînd ÅŸi scriind. Iar un om bătrîn ÅŸi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului ÅŸi-i vorbea biniÅŸor. Åži omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori ÅŸi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeÅŸte cu patriarhul ÅŸi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uÅŸile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.

Deci, Proclu a aÅŸteptat pînă ce va ieÅŸi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopÅ£i, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: “Stăpîne, cine este cel ce-Å£i vorbeÅŸte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: “N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uÅŸii un om bătrîn ÅŸi cinstit ÅŸoptindu-i la ureche cînd scria, ÅŸi spunea ce fel era chipul ÅŸi faÅ£a celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: “Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuÅŸi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinÅ£at că este primită osteneala lui ÅŸi, căzînd la pămînt, a mulÅ£umit lui Dumnezeu ÅŸi s-a rugat cu lacrimi fierbinÅ£i. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu ÅŸi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieÅŸtilor cărÅ£i, pe care ca pe niÅŸte comori de mult preÅ£ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile ÅŸi nedreptăţile care se făceau; chiar ÅŸi pe împăratul ÅŸi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri ÅŸi pe bărbaÅ£ii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine ÅŸi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieÅ£uiască după aÅŸezămîntul legii, ci ÅŸi de la stăpînitorii mireneÅŸti. Åži precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aÅŸa ÅŸi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ÅŸtiau pe sine că sînt în niÅŸte asemenea păcate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înÅ£elepte ÅŸi bune le socoteau nebuneÅŸte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieÅŸte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleÅŸte pe împăratul ÅŸi pe împărăteasa ÅŸi pe toÅ£i stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteÅŸti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte ÅŸi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică ÅŸi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greÅŸeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneÅŸti ÅŸi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, ÅŸi aÅŸa scăpau de pedeapsa morÅ£ii.

Evtropie, stricînd acel aÅŸezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaÅ£i, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora ÅŸi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuÅ£ise pentru alÅ£ii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserică ÅŸi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: “Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aÅŸezată, chiar acela care a scornit-o ÅŸi a aÅŸezat-o să o împlinească”.

Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaÅŸii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni ÅŸi neacoperitor de greÅŸelile omeneÅŸti. Åži astfel cîte puÅ£in întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulÅ£ime de arieni în Constantinopol, care îÅŸi Å£ineau credinÅ£a, săvîrÅŸind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Åži aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: “Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată ÅŸi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”

Împăratul a răspuns: “Adevărat, aÅŸa este”. Iar Ioan a zis: “Tot aÅŸa este de necinstită cetatea aceasta, care, deÅŸi este dreptcredincioasă, totuÅŸi are într-însa pe necredincioÅŸii arieni. Åži precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aÅŸa ÅŸi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneÅŸte de cetatea aceasta, care este înÅŸelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinÅ£ei, ori să-i izgoneÅŸti din cetate”.

Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor ÅŸi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă ÅŸi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători ÅŸi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteÅŸti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaÅŸul lor ÅŸi cîntînd ereticeÅŸtile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înÅŸtiinÅ£îndu-se preasfinÅ£itul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneÅŸti.

Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane ÅŸi făclii aprinse ÅŸi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneÅŸti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioÅŸii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părÅ£ile au căzut cîÅ£iva morÅ£i; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind ÅŸi el acolo în mulÅ£imea celor dreptcredincioÅŸi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înÅŸtiinÅ£îndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor ÅŸi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; ÅŸi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

Între cei înÅŸelaÅ£i cu eresul arian era ÅŸi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie ÅŸi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neÅŸtiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceÅŸti, căci era om iute ÅŸi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: “Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică ÅŸi eu voi răspunde pentru tine”.

Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat ÅŸi ÅŸezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Åži cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie ÅŸi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: “Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puÅŸi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceÅŸti. Iar Å£ie dacă îÅ£i trebuie biserică, intră în oricare voieÅŸti ÅŸi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îÅ£i sînt deschise”.

Iar Gaina a zis: “Dar eu sînt de altă mărturisire ÅŸi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; ÅŸi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele ÅŸi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.

Ioan i-a răspuns: “Pentru ostenelile tale Å£i-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie ÅŸi daruri de la împărat. Deci Å£i se cade a gîndi ce erai mai înainte ÅŸi cum eÅŸti acum? Cum erai sărac ÅŸi neslăvit ÅŸi cum te-ai îmbogăţit ÅŸi te-ai mărit acum? Åži în ce fel de rînduială erai cînd vieÅ£uiai de cealaltă parte a Dunării ÅŸi în care eÅŸti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proÅŸti ÅŸi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eÅŸti voievod mai cinstit ÅŸi mai slăvit decît alÅ£ii, fiind îmbrăcat în haine de mare preÅ£, avînd aur ÅŸi argint din destul ÅŸi avere mare ÅŸi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulÅ£umitor ÅŸi slujeÅŸte cu credinţă împărăţiei greceÅŸti dar nu cere daruri dumnezeieÅŸti pentru slujire lumească”.

De niÅŸte cuvinte ca acestea ruÅŸinîndu-se Gaina, a tăcut ÅŸi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înÅ£elepciunea lui Ioan, care cu puÅ£ine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun ÅŸi plin de neîmblînzită mînie.

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat ÅŸi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare ÅŸi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui ÅŸi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deÅŸi ÅŸtia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-ÅŸi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară ÅŸi din lup l-a prefăcut în oaie ÅŸi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deÅŸi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulÅ£i din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulÅ£i episcopi care iubeau simonia ÅŸi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor ÅŸi a pus pe alÅ£ii mai vrednici în locul acelora. Åži îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind ÅŸi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare ÅŸi cu sabia cea ascuÅ£ită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie ÅŸi ale celor bogaÅ£i, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioÅŸi ÅŸi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraÅ£i.

Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan ÅŸi se iuÅ£eau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul ÅŸi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obÅŸte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieÅŸte ÅŸi le privea acelea ca o dosădire ÅŸi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint ÅŸi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conÅŸtiinÅ£a ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoÅŸa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu ÅŸi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa ÅŸi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun ÅŸi vieÅ£uia cu dreptate.

Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meÅŸteÅŸug, căci l-a chemat la sine ÅŸi i-a zis: “Åžtii cîtă avere împărătească se cheltuieÅŸte neîncetat; cît aur se dă oÅŸtilor care apără împărăţia ÅŸi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuÅ£inat averea. Deci să dai ÅŸi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har ÅŸi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.

Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieÅŸte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei ÅŸi-l ruga cu lacrimi să-l ajute ÅŸi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese ÅŸi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deÅŸi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruÅŸinat de înÅ£eleapta lui sfătuire ÅŸi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie ÅŸi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieÅŸte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieÅŸte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa - căci ÅŸtia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îÅŸi va săvîrÅŸi răutatea -, pentru aceea a socotit să-ÅŸi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.

Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.

Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte ÅŸi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: “După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinÅ£a împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraÅ£ilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci Å£i se cădea ÅŸi Å£ie a nu lua averile lui”.

La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: “Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aÅŸ fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinÅ£i care aveau avere multă, fiind de neam bun ÅŸi bogaÅ£i. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aÅŸ fi ruÅŸinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o ÅŸi pe alÅ£ii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ÅŸtii însă că acela nu mi-a dat nimic ÅŸi de mi-ar fi dat, eu nu aÅŸ fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor ÅŸi scăpătaÅ£ilor ÅŸi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aÅŸ fi voit ca ÅŸi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veÅŸnicile locaÅŸuri. Iar dacă gîndeÅŸti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.

Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie ÅŸi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.

În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o ÅŸi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavînd atîta aur, ÅŸi-a pus zălog la vecinii săi hainele ÅŸi vasele, ÅŸi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa ÅŸi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat ÅŸi acea văduvă săracă, ÅŸi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.

Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare ÅŸi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat ÅŸi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa ÅŸi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă ÅŸi ajutor. Împărăteasa, fiind ÅŸi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că ÅŸi ea va cîÅŸtiga aur mult.

Deci, îndată a chemat pe Pavlichie ÅŸi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine ÅŸi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l Å£ină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă ÅŸi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.

Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci ÅŸi ÅŸase de galbeni de aur ÅŸi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieÅŸit de la împărăteasă plîngînd ÅŸi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriÅ£i, a alergat la dînsul ÅŸi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie ÅŸi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie ÅŸi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:

“Ne-a venit înÅŸtiinÅ£are despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci ÅŸi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor ÅŸi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi ÅŸi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieÅŸti ÅŸi tu de un păcat ca acesta ÅŸi să milostiveÅŸti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat ÅŸi Care va răsplăti Å£ie pentru facerea de rău a orfanilor”.

Pavlichie a răspuns: “Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; ÅŸi acum ce voieÅŸte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa ÅŸi să-ÅŸi ia ce este al ei de la dînsa!”

Sfîntul a zis către dînsul: “DeÅŸi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său ÅŸi ea nu este vinovată de nedreptatea ce Å£i s-a făcut Å£ie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale ÅŸi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îÅ£i spun că nu vei ieÅŸi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci ÅŸi ÅŸase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Åži astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: “Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimiÅŸilor: “Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: “Dacă împărăteasa voieÅŸte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.

Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie ÅŸi îndată a trimis doi sutaÅŸi cu două sute de ostaÅŸi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaÅŸii s-au apropiat de uÅŸile bisericii ÅŸi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă ÅŸi Å£inînd sabia în mîinile sale ÅŸi nu-i lăsa să intre.

OstaÅŸii, văzînd îngerul cel înfricoÅŸat, s-au temut ÅŸi au fugit înapoi. Åži alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul ÅŸi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur ÅŸi a dat văduvei cinci sute de galbeni, ÅŸi aÅŸa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-ÅŸi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.

Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan ÅŸi din zi în zi se înmulÅ£ea mînia ÅŸi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate ÅŸi drept. După puÅ£ină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:

“Încetează a te mai împotrivi nouă ÅŸi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteÅŸti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeÅŸti ÅŸi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine ÅŸi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte ÅŸi-Å£i dădeam cinstea ce Å£i se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta ÅŸi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ÅŸtii că nu-Å£i voi răbda mai mult”.

Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte ÅŸi, oftînd greu, a zis către cei trimiÅŸi:

“Împărăteasa voieÅŸte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează ÅŸi nu aude glasurile celor asupriÅ£i ÅŸi ale celor ce plîng ÅŸi suspină ÅŸi nu face mustrări celor ce greÅŸesc. Dar de vreme ce sînt episcop ÅŸi mie îmi este încredinÅ£ată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiÅ£i asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toÅ£i ÅŸi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

Pentru că ÅŸtiu că a nu mustra fărădelegile ÅŸi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare ÅŸi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică ÅŸi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: PreoÅ£ii au ascuns calea Domnului. Dar ÅŸi dumnezeiescul Apostol porunceÅŸte ca pe cel ce greÅŸeÅŸte să-l mus

 

Evenimente

• undefined
• SÄ‚-I...
• undefined

Calendar

• Nasterea Cinstitutului Slavitului Prooroc, Înaintemergatorul si Botezatorul Ioan (Sânzienele)
• Soborul dreptilor Zaharia si Elisabeta
• Sf. Nou Mc. Panaghiot Chesarineanul, cel ce în Constantinopol a marturisit la anul 1765"

 
 
 
Istoric Program Galerie Evenimente Invataturi Inregistrari Cantari Linkuri Contact Blog
                 
        @ Schitul Darvari 2008