• Dau copiilor voie să se joace oricând, oriunde şi cu oricine.
• Îngăduie copiilor să privească la televizor neîncetat.
• Nu-i învaţă pe copii să se roage, să postească, să umble la biserică şi celelalte, motivînd că “nu au timp”.
• Nu îşi duc copiii la biserică, la mănăstiri, la spovedanie.
• Le îngăduie să-şi petreacă timpul liber la calculator, jocuri electronice, filme, teatre, concerte, circuri, carnavaluri, adunări sportive, cursuri de modă, fitness, karate, yoga, bioenergie, radiestezie.
• Le îngăduie copiilor orice ţinută/tunsoare/limbaj/comportament, motivînd să sunt copii şi “nu ştiu”.
• Le permit copiilor anumite păcate, motivînd că “trebuie să ştie”, să fie “căliţi de mici” pentru “experienţa vieţii”.
• Le permit copiilor să citească orice, să mănînce cînd şi ce vor, să doarmă oricît, să meargă oriunde vor, să fie “liberi” de orice program.

Sursa: www.marturieathonita.ro

Odată, ca să-l încurce pe înţeleptul Solomon, i-au adus înainte un grup de băieţi şi un alt grup de fete, la fel îmbrăcaţi întru toate, ca să-i deosebească. Acela i-a trimis la o cişmea şi i-a pus să se spele. După felul cum se spălau i-a deosebit; fetele aruncau cu grijă şi cu sfială apa pe faţă, în timp ce băieţii o aruncau cu vioiciune şi făceau zgomot din lovirea feţei lor cu palmele.

Astăzi băieţii au imitat atât de mult femeile, încât de multe ori nu se deosebesc de ele. Mai demult puteai distinge bărbatul de femeie de la cinci sute de metri. Acum de multe ori nici de aproape nu îţi poţi da seama ce este. Nu-ţi dai seama ce este, femeie sau bărbat. De aceea proorocia spune că va veni vremea când oamenii nu se vor putea distinge; bărbatul nu se va deosebi de femeie. Bătrânul Arsenie Peştereanul (pustnic în peşterile din ţinutul Sfintei Ana din Sfântul Munte) a spus unui tânăr care avea un păr până jos: „Bine, dar tu ce eşti? Băiat sau fată?”. Nu se putea distinge.

Mai demult erau tunşi cei ce veneau în Sfântul Munte. Acum vin aşa cum sunt… Eu însă îi tund cu foarfecele cu care tai lâna, atunci când împletesc metanii. Câţi nu am tuns! În spatele Altarului îi tund. Când vin unii ca aceştia le spun: „Am făgăduit unora cu chelie să le dau păr… Faceţi dragoste şi daţi-l! Ce să facem acum? Am făgăduit!”.

– Dar sunt de acord, Părinte?

– Trebuie să ştii cum să le spui. Nu încep să spun: „în felul acesta veniţi? Nu vă e ruşine? Nu cinstiţi acest loc sfânt!”. Ci le spun: „Bre, voinicilor, voi cu acest păr vă necinstiţi bărbăţia voastră. Dacă aţi vedea un ofiţer în Omonia că umblă cu o geantă femeiască cum vi s-ar părea? Se potriveşte, măi copile? Trebuie să-l tăiem!”. Şi-i tund. Ştiţi cât păr adun? Câteodată, dacă vreunul se împotriveşte şi începe să întrebe: „De ce etc.”, îi spun: „Ce, de ce? Nu sunt călugăr? Fac călugării. Asta e treaba mea”. Totul este modul cum le spui. Încep să râdă şi după aceea îi tund. Nu le schimb numele. Numai pe unul l-am numit „Axion Estin”, pentru că în ceasul acela treceau pe acolo cu icoana „Axion Estin”. Dacă aţi şti cât se bucură părinţii atunci când îi tund pe copii! Ştiţi câte binecuvântări primesc de la părinţi, de la mame? Numai pentru aceasta mă va ierta Dumnezeu!…

Acum a ieşit altă modă: să-şi tundă părul, dar să-şi lase înapoi nişte coame. „Bre, tinere, ce noimă are coada aceasta?”, întreb câteodată. „O lăsăm, îmi spun, ca să ia aminte ceilalţi la noi”. „Măi copile, chiar dacă îi vei plăti nu cred că vor lua aminte la voi, căci au atâtea probleme”. Vezi pe alţii, cogeamite flăcăi, că îşi pun cercei. Câţi cercei am scos!

– Părinte, unii poartă numai câte un cercel.

– Anarhiştii sunt cei care poartă un cercel. Un cercel în ureche este simbolul anarhiei. Nu-l pun din pricina afemeierii, ci îşi găuresc urechea şi-l pun ca semn de împotrivire. A venit odată la Colibă un tânăr cu tatăl său. Era de 22 de ani cu păr lung, barbă şi un cercel în ureche. Nu se potriveşte!, îi spun. Mulţi vă iau în nume de rău. Eu însă nu. Oamenii nu ştiu că sunteţi anarhişti şi vă iau în nume de rău. L-a scos după aceea şi mi l-a dat. Era de aur. „Dă-l unui aurar, ca să-ţi facă o cruciuliţă!”, îi spun.

– Părinte, alţii îşi pun cercel şi în nas.

– Aceasta înseamnă că diavolul le-a pus inel în nas, numai căpăstrul nu se vede… Sunt unii care poartă la gât lanţuri lungi de aur. L-am săpunit bine pe unul! I le-am scos şi apoi i-am spus: „Să le dai la un orfan sau să le dai mamei tale ca să le dea la vreun sărac!”. După ce îl aduc la socoteală, îmi spune: „Ce să fac?”. „Să începi, îi spun, prin a purta o cruciuliţă cu un singur lănţişor”. Bărbaţi şi să poarte aurării?! Şi au nişte lanţuri lungi de aur, câte două – trei rânduri, lucru pe care nici prinţesele nu-l fac. Îşi pun lanţuri la gât ca să-i vadă ceilalţi, iar apoi vin să-şi spună problema. Dar problema acolo este! Unii ca aceştia merită canon! Unora li le iau, altora le spun să le dea milostenie ei singuri. Au întrecut măsura! Au devenit oameni de nimic.

Alţii îşi poartă zodia la gât. Îl întreb pe unul: „Ce-i aceasta? Pentru prima dată o văd”. „Este zodia mea”, îmi spune. Iar eu credeam că este o iconiţă cu Maica Domnului. „Bine, dar sunteţi animale de purtaţi zodii?”, îl întreb. Toane! Neorânduiala lăuntrică răbufneşte în afară. Să facem multă rugăciune ca Dumnezeu să lumineze tineretul, să se păstreze puţin aluat!

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012.

Aceasta este una dintre întrebările cel mai des întâlnite astăzi, în rândul tinerilor. În metrou, la birou, la o cafea, în jurul unui cozonac la masa de Crăciun, aceeaşi problemă – merită sau nu să ne căsătorim, cu ce schimbă o relaţie o simplă hârtie pe care scrie Certificat de căsătorie sau Certificat de cununie? Aceste întrebări ne dezvăluie concepţia pe care o au tinerii despre Taina Sfintei Cununii, dar mai ales despre întemeierea unei familii. Trebuie să ţinem cont de faptul că ei au deja o idee formată despre aceste lucruri pe baza experienţelor din familia în care au crescut, ce au văzut acasă, iar acest lucru este normal – copiii îşi vor „imita” părinţii, iar posibile traume sau simple nelinişti din copilărie îi vor urmări toată viaţa.

Tinerii se întreabă astăzi: „De ce să mă căsătoresc?”. Tocmai pentru că nimeni nu le-a explicat deschis ce implică acest lucru, iar ei văd numai ceea ce se întâmplă în jurul lor – adesea lucruri negative şi exemple de neurmat – şi îşi formează o părere greşită despre familie. Şi ce văd tinerii? Cum părinţii lor nu se mai iubesc, nu se mai respectă, divorţează sau trăiesc împreună numai datorită unor convenţii sociale sau, mai grav, încercând să profite de o conjunctură materială. Mulţi părinţi devin victime ale unor patimi greu de stăpânit şi vindecat, cum ar fi beţia, drogurile sau desfrâul. Or, astfel de familii nu prezintă nimic atractiv şi tinerii îşi vor căuta satisfacţii şi mulţumiri în altă parte.

Fuga de responsabilităţi dă un gust amar

Prin căsătorie nu facem altceva decât să ne asumăm un drum spre mântuire, spre Împărăţia cerurilor. Acesta este motivul pentru care creştinii se căsătoresc: vor să se mântuiască şi să meargă împreună cu persoana pe care o iubesc pe calea mântuirii. Or, nu putem să păşim pe acest drum, dacă ne lipseşte credinţa în Dumnezeu sau credinţa noastră este una superficială. Şi în acest punct intervin blocajul şi refuzul căsătoriei, care este înţeleasă ca un spaţiu al greutăţilor şi al responsabilităţilor. Iar alternativa este de zeci de ori mai plăcută: aventurile nu plictisesc şi au un gust dulce – la început, căci vom vorbi şi despre momentul în care dulceaţa plăcerilor devine amar şi venin atât pentru trup, cât mai ales pentru suflet.

Şi ne mai izbim de un zid al postmodernităţii – tinerii nu fug, în realitate, de căsătorie, ci de greutăţi, de muncă, în cele din urmă, pentru că asta am învăţat noi în cei douăzeci de ani de libertate – că munca este grea, iar inteligent sau deştept este acela care câştigă mult fără muncă şi efort, fizic sau intelectual. Tinerii educaţi sau care s-au autoeducat în acest spirit vor încerca să amâne luarea deciziilor în privinţa întemeierii unei familii cât mai mult timp cu putinţă.

Mulţi tineri nu se mai căsătoresc, pentru că nu înţeleg că viaţa este o cale a mântuirii, în care greutăţile şi necazurile sunt trimise sau îngăduite de Dumnezeu spre binele oamenilor. În momentul în care un tânăr fuge de ideea întemeierii unei familii, fuge de rostul pentru care a venit pe lume. Şi acest lucru trebuie să îl explicăm tinerilor, cum că oricât de tare am fugi de familie, nu putem fugi de rostul nostru în lume. Ne putem ascunde în diferite pasiuni, ne putem ocupa timpul cu călătorii în locuri interesante, dar nu putem schimba rostul pentru care ne-a creat Dumnezeu.

„Căsnicia înainte de căsnicie”

Conştientizează tinerii că doar Taina Sfintei Cununii este temelia familiei? Şi da, şi nu. „Da”, în cazul tinerilor care au o legătură strânsă cu Biserica, au duhovnic, le este dragă Liturghia etc. „Nu”, în cazul celor pentru care Biserica, Liturghia şi duhovnicul nu există! Mai sunt tineri care se limitează la căsătoria civilă, iar alţii convieţuiesc chiar şi fără aceasta, întrebând retoric (şi ironic) „ce valoare poate avea o hârtie?”. Practic, ignoră faptul că acel certificat de căsătorie civilă nu este o hârtie banală, ci un act care implică responsabilitate în faţa legii şi a oamenilor, după cum Cununia religioasă şi certificatul aferent implică responsabilitate înaintea lui Dumnezeu.

Într-adevăr, Taina Cununiei reprezintă cea mai solidă temelie pentru familia creştină, pentru că este instituită de Hristos, Temelia desăvârşită, „piatra cea din capul unghiului”, pe care se zideşte viaţa şi casa omului creştin. Este o zidire pe „stâncă”, nu „pe nisip” – cum ne grăieşte chiar Mântuitorul (Mt. 7, 24-27).

Ar fi mai multe probleme dificile, dar una dintre ele, cu o mai mare frecvenţă, o reprezintă „căsnicia înainte de căsnicie” sau aşa-numita „căsnicie de probă”, unii tineri trăind, astfel, în păcat (concubinaj), motivând că vor să se cunoască, să constate dacă se „potrivesc” sau nu, alţii spunând că sunt prea tineri să devină familişti, că n-au bani de nuntă, de casă etc.

Riscul unui astfel de comportament este foarte mare: odată cu păcatul desfrânării în sine, aceşti tineri îşi consumă căsnicia şi dragostea conjugală înainte de a face legământul responsabilităţii civile şi religioase. Aşa se face că anumite prietenii, la început frumoase şi promiţătoare, se destramă. Dacă se face totuşi nunta, în multe din căsniciile trăite „anticipat” apare curând blazarea, plictiseala şi, în scurtă vreme, pericolul divorţului, mai ales în acele cazuri în care se amână, ani buni, şi naşterea pruncilor…

Cauzele amânării căsătoriei

Dacă ne raportăm la societate în ansamblul ei, fie că studiem societatea românească, veţi vedea că numărul de divorţuri în rândul tinerilor a crescut doar procentual faţă de acum două sau trei decenii. În realitate, numărul de divorţuri, în cifră absolută, fiind mai mic în rândul tinerilor, deoarece mai puţini tineri se căsătoresc, comparativ cu perioadele anterioare. Acest fenomen nu este rezultatul unei evoluţii favorabile a societăţii, ci rodul unui fenomen mult mai trist, reducerea numărului căsătoriilor sau căsătoria la o vârstă mai matură (după 30 de ani), care se reflectă într-un mod din ce în ce mai negativ în scăderea natalităţii. Pe de altă parte, problematica divorţurilor are aceeaşi rădăcină cu cea a reducerii numărului căsătoriilor şi se regăseşte în transformările din viaţa economică şi socială, îndepărtarea de Biserică, tradiţii, obiceiuri şi modificarea funcţiilor şi rolului familiei.

Există o multitudine de factori care „amână” sau substituie căsătoria ca instituţie (factori economici, sociali, culturali, morali, biologici, psihologici şi juridici). În primul rând, factorii sociali şi economici fac aproape imposibil ca doi tineri să se poată susţine material, să construiască un cămin sau să crească cel puţin un copil, rezultând un timp foarte îndelung alocat meseriei, carierei sau studiilor şi unul foarte scurt alocat familiei, prioritatea intereselor individuale în faţa intereselor familiei, de aici rezultând numeroase alte probleme despre care am putea vorbi fără întrerupere. În al doilea rând, societatea modernă a dat avânt modelelor care substituie căsătoria (concubinajul sau cuplul fără obligaţii), care de mult mai puţine ori au ca rezultat natalitatea scăzută şi care se găsesc de cele mai multe ori în opoziţie cu valorile religioase, tradiţionale şi morale.

Rămâne de văzut, pe termen lung, cât de mult ne vor afecta rezultatele acestor mutaţii sociale. Adepţii acestor transformări susţin că familia nu este pe cale de dispariţie, ci se diversifică, dar chiar de pe acum putem observa rezultate înfricoşătoare, cum ar fi îmbătrânirea populaţiei, pierderea dimensiunii sacre a vieţii şi înmulţirea practicilor vicioase.

Sursa: ortodoxia.md

Dacă cel ce întreabă aceasta ar fi cunoscut rolul şi misiunea Bisericii în societate, cu adevărat nu şi-ar fi avut rostul această întrebare. Însă, întrebarea nu este de ce facem un bine în detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rău în detrimentul binelui.

Aşadar, întrebarea ce arată adevărata cauză a problemei ridicate este de fapt “De ce construim bodegi, discoteci, cazinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de ţigări şi case de vânzare a drogurilor, în locul construcţiei de grădiniţe, şcoli, spitale, parcuri, adăposturi pentru săraci şi bătrâni, şi multe, multe altele?“. De ce atâta risipă de bani, timp şi sănătate aruncate pe beţii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc şi patimi, când iată că societatea în care trăim are nevoie atât de mare de educaţie, asistență medicală şi socială, dar şi de şansa unui loc de muncă decent!

Pe drept, aceasta este adevărata întrebare, căci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte şi celelalte de care spuneam, pentru societate, asemenea tumorilor şi infecţiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii şi lipsurilor unei societăţi?

Vă întrebaţi unde sunt banii de şcoli şi de şcolarizare? Iată, întrebaţi mamele a căror soţi sunt beţivi notorii şi cheltuiesc şi cel din urmă bănuţ ce i se cuvenea copilului la şcoală, pe băutura! Vă întrebaţi unde sunt banii de azile pentru bătrâni şi orfelinate pentru copii? Iată întrebaţii pe iubitorii de câştiguri uşoare şi lacomii de bani care îi risipesc prin cazinouri! Vă întrebaţi unde sunt banii de spitale, biblioteci şi parcuri pentru joacă? Iată întrebaţii pe cei care cheltuie banii pe desfrâu prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe ţigări şi în discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune şi de folos oricui, dar risipiţi pentru cele rele în detrimentul tuturor.

Şi singura care lupta împotriva acestor plăgi ale societăţii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt în societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea să-l despătimească pe om, să-l ţină sănătos, departe de boala păcatului, păcatul care este singura cauză a suferinţei umane.

Oare sunt prea multe biserici în detrimentul altor nevoi ale societăţii? Dar oare sunt de vină limfocitele că organismul nu-şi poate dezvolta organele în mod normal, dobândind astfel lipsuri şi infirmităţi, sau de vină este tumoarea care consumă toate resursele de care are nevoie organismul, slăbindu-l şi mai tare? Tot aşa stau lucrurile şi cu bisericile lui Dumnezeu căci, luptând mereu împotriva imoralităţii, prin ele se menţine şi înzdrăveneşte sănătatea societăţii, precum fac limfocitele din organism, pe când bordelurile, cazinourile, discotecile şi celelalte, sunt asemenea tumorilor şi infecţiilor din corp. Acestea din urmă sug societatea de resurse şi nu o lăsa să se dezvolte armonios, ci o sărăcesc şi o îmbolnăvesc până la epuizare.

Nu Biserica este de vină că nu sunt grădiniţe, şcoli şi spitale mai multe, căci tocmai ea binecuvintează, sfinţeşte şi stimulează activitatea lor. Biserica ne învaţă să avem iniţiativa binelui, să ne implicăm în societate în mod activ şi constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne învaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insuflă frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale şi grădiniţe mâine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine… Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toţi ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeţi că se străduiesc atât de mult unii să scoată Biserica şi dreapta credinţă din sânul şcolilor şi al liceelor? Cine se străduieşte oare să alunge sănătatea (învăţătura Bisericii) din societate, decât boala (imoralitatea umană)? Imoralitatea noastră este de vină, căci ea este generată şi întreţinută de toţi cei care iubesc răutatea, manifestându-se în mod făţiş prin toate construcţiile depravării umane, ce le vedem la toate colţurile de stradă!

Şi cum am putea spune că sunt prea multe biserici construite, când tocmai în ele ajung să se reabiliteze şi să se însănătoşească curvarii, beţivii, narcomanii, şi toţi cei care au căzut victime ale patimilor?! Cum am putea să ne lipsim de singura noastră sursă de însănătoşire sufletească? Pe drept am spune că este inconştient bolnavul care îşi aruncă perfuzia de la mână, sau cel cu cangrenă care refuză tratamentul cu antibiotice. Asemenea sunt inconştienţi şi cei care spun că sunt prea multe biserici, atâta timp cât societatea boleşte de imoralitate.

Pentru insuficienta şi proasta dotare a şcolilor, spitalelor şi a adăposturilor sociale, de vină sunt cei care ar fi avut puterea să le construiască dar în loc și-au construit palate, bodegi, discoteci, bordeluri şi cazinouri. Dar mai de vină sunt cei care frecventează astfel de locuri, întreţinând şi întinzând şi mai mult aceste tumori ale societăţii. Însă nu numai aceştia sunt de vină, ci şi cei care nu au învăţat pe cei ai casei să se ferească de astfel de locuri, deşi era în puterea şi răspunderea lor să o facă. Şi în categoria aceasta intrăm majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe şcoli, spitale şi locuri de joacă pentru tineri? Atunci “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Doar atunci când vom căuta dreptatea lui Dumnezeu vom avea şi şcoli destule, şi toate câte trebuiesc, iar copiii abandonaţi de pe stradă îi vom putea număra cu degetele de la o singură mână. Până atunci, pe drept ne culegem ceea ce semănăm.

Dan Tudorache

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro