Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Iertarea implica dragoste si smerenie, dragoste pentru cel care ne-a suparat si smerenie pentru pacatele noastre cele netamaduite. La randul ei, neiertarea aduce cu ea ganduri rele, manie si ura, iar mai apoi, deznadejde si boli psihice.

Faptele sufletesti nu pot ocoli trupul, precum nici faptele trupesti nu pot ocoli sufletul. Asa cum harul lui Dumnezeu, dobandit in urma luptei cu patimile, curateste atat sufletul, cat si trupul, tot asa, pierderea harului lui Dumnezeu, prin neiertare si rautate, intuneca atat mintea, cat si trupul.

Iertarea ne vindeca

In rugaciunea domneasca, insusi Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa iertam si sa cerem iertare, precum bine stim: “Si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Pornind de la aceasta porunca dumnezeiasca, indraznesc sa spun ca neiertarea, adica tinerea minte a raului si dorinta de razbunare, atrage dupa sine cele mai mare caderi sufletesti si trupesti: mintea se intuneca, inima se impietreste, trupul se imbolnaveste.

Iertarea este semnul cel mai evident al unei inimi iubitoare care Il cunoaste pe Dumnezeu. Iertarea fiind intotdeauna direct proportionala cu iubirea, putem spune: Cine iarta putin, putin iubeste!

Iertarea tuturor “gresitilor nostri” este singura modalitate de a urma lui Hristos in mod real, pe cand neiertarea lor este o boala care omoara lent. Mentinand si intarind suferinte precum mania, ura, dorinta de razbunare, tristetea, deznadejdea si depresiile, consider ca neiertarea “gresitilor” este cauza celor mai multe din rele din viata noastra.

Cuviosul Tadei, staretul de la Manastirea Vitovnita, cunoscand puterea gandurilor asupra vietii omului, afirma: “Cum iti sunt gandurile, asa iti este viata!” Astfel, neiertarea celor care ne-au suparat si tinerea de minte a raului provocat de diavol prin aceia, pot fi vazute drept o agresivitate permanenta fata de cei in cauza, agresivitate interioara care tinteste “otravirea” intregii noastre vieti.

Neiertarea impinge mintea noastra sa primeasca gandurile rele trimise de diavol, sa le considere proprii si sanatoase, iar in cele din urma, sa tanjeasca spre a le exterioriza fata de acela. Astfel, fara a lua aminte la adevaratele cauze, cei care nu iarta ajung sa aibe stari tensionate oridecate ori ajung langa cei care i-au suparat, dar si langa alti semeni. Refuzul de a ierta intuneca mintea sub toate aspectele, cel in cauza nemaiputand sa judece drept relatiile cu semenii.

Iertarea nu anuleaza faptele celor care ne-au suparat, ci le imbraca in iubire, diavolul nemaiputand sa le foloseasca spre a ne arunca ganduri tulburatoare, de manie si de ura. Iertarea, care implica dragoste si smerenie, are in sine o putere tamaduitoare deosebit de mare. Iertand, mintea se lumineaza, fiind curatita de ganduri rele, inima se incalzeste, izvorand mila si pace, iar trupul se intareste, domolind viteza sangelui.

Din pacate, multi sustin ca nu pot ierta sau ca au nevoie de mult timp, iar daca ajung sa ierte, nu pot uita pe cei care i-au suparat. Fiecare iertare cere insa o clipa de smerenie, omul mandru neputand ierta niciodata cu adevarat. Iertarea acordata de cel mandru este una aparenta, savarsita tot cu mandrie, spre a parea bun lui insusi sau celor de langa el.

Iertarea nu depinde de ceilalti, ci numai de noi insine. A spune “voi ierta cand acela isi va da seama ca mi-a gresit si isi va cere iertare” nu inseamna iertare, ci mandrie. Cand Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, iar nu om pacatos, a rostit de pe Cruce cuvintele: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23, 34), oare isi dadusera aceia seama ce au facut si isi cerusera iertare?! Nu, nu si-au cerut iertare, nici atunci, nici astazi.

Iertarea nu ridica pretentii de la celalalt, ci numai de la noi insine: sa nu ramana in noi nici un gand suparator fata de acela. Iertarea, ca miscare buna a inimii si a mintii fata de cel ce ne greseste, este un dar al Duhului Sfant daruit numai acelora care si-l doresc cu adevarat, care il cer de la Dumnezeu si il cauta neincetat. Iertarea implica deci o lupta continua impotriva duhului mandriei si a gandurilor de tinere minte a raului, in vederea cresterii in iubire. Cine iarta putin, putin iubeste!

In concluzie, iertarea ne vindeca sufletul si trupul, pe cand neiertarea ni le imbolnaveste pe amandoua, intunecandu-ne viata. La randul ei, pentru a fi tamaduitoare, iertare trebuie sa izvorasca din inima, fara pretentii de la celalalt si sa fie neincetata.

” Viaţa bucureştenilor de altădată era ritmată de calendarul bisericesc. Cu decembrie, începea în Bucureşti luna sărbătorilor, care ţinea până la Bobotează.

La sfârşitul lunii noiembrie, creştinii ortodocşi sărbătoreau pe Sfântul Andrei, care a devenit mai târziu patronul spiritual al României, şi la o săptămână mai încolo, pe Sfântul Ierarh Nicolae, când oamenii, în familie şi între prieteni, aniversau pe toţi Nicolae sau Niculae, Nicu, Nina şi Niculina, iar copiii pregăteau nerăbdători ciuboţele să le umple Moşul cu daruri. Aceste petreceri, fiind în plin post, erau ţinute cu dreaptă socotinţă, reprezentând un prilej de adunare laolaltă, de bucurie şi împărtăşire între cei dragi, vecini şi rude. Indiferent de stare, putem spune că exista o vocaţie a petrecerii dimpreună, azi pierdută, pe care o constatăm şi în alte ocazii, de ordin laic.

După aceste însemnate praznice, începea tot gospodarul pregătirile pentru ziua sfântă a Naşterii Domnului. Ca şi astăzi, în familiile care mai ţin tradiţia sau care fac după cum (încă) au apucat de la părinţi, bucureştenii treceau la curăţenia generală a casei. În toate gospodăriile, fie ele mai pricopsite, boiereşti sau mai ponosite, de pe la marginea oraşului, se golea casa de ce se găsea prin ea, mobile, cioveie, preşuri, covoare, veşminte şi alte marafeturi, şi se îngrămădeau în tindă, în curte sau chiar în plină stradă, înspre trotuar (dacă era cazul). Apoi, se primenea interiorul, ’se scutura casa’, se freca şi se ştergea de praf şi mizerie fiecare colţişor. Apoi se luau la rând celelalte ce erau pe la casa omului de se spălau şi curăţau de colb, cum s-a pomenit din bătrâni, se pregăteau hainele de sărbătoare. Iar când totul era gata, femeile nu pridideau: coceau bucatele de Crăciun, căci nu era creştin, oricât de sărman, să nu aibă pe masă tradiţionala friptură de porc şi un cozonăcel. Din porcul a cărui tăiere se făcea în popor de Ignat, gospodinele pregăteau toba, cârnaţii şi caltaboşii, frigeau şoriciul, friptura şi se înfăşau gustoasele sarmale din varză acră, de butoi. Apoi, din aluatul frământat îndelung, coceau cozonacii cei rumeni şi pufoşi, cu nucă, covrigii şi colacii, punând de o parte şi pentru pomeni. Şi pentru că, pe lângă adulţii ce se osteneau cu pregătitul, şi copiii, şi tineretul aveau rostul lor, cu colindatul, şi încă pe gerul cel năprasnic, gospodinele făceau pentru aceştia bocceluţe cu mere, nuci şi alte bunătăţi, după putinţă. Cât despre băutură, poporul, ca şi mai-marii săi, închina carafele cu vin ales, la mesele mai răsărite, sau din producţie locală, uneori chiar din propria viţă din curte - ghiurghiuliul şi căpşunica.

Crăciunul poporan şi cel domnesc

Călătorii străini, care au poposit în târgul-grădină de veacurile XVII-XVIII, au rămas impresionaţi de obiceiurile la care au fost martori de prăznuirea Naşterii Domnului la Bucureşti. Nu este greu poate să ne închipuim atmosfera de atunci, Bucureştii vechi aveau multe biserici şi mănăstiri, care în acele zile sfinte porneau să-şi bată clopotele, fiecare cu sunetul său specific. Ion Ghica aminteşte, un secol mai târziu, de acest concert al clopotelor de la cele peste 100 de lăcaşuri sfinte, în noaptea rece, punctată de lumina difuză şi tremurândă a lumânărilor aprinse.

Paul de Alep, care vizitează oraşul la mijlocul secolului al XVII-lea, notează că, de Ajun, cete de copii, conduşi de preoţi şi de dascăli, purtând icoana Naşterii Domnului, colindau oraşul, făcând urări de sărbătoare la case mari şi glăsuind cântări de Crăciun. În dimineaţa de Ajun, plecau ţârcovnicii şi preoţii de la toate bisericile şi mănăstirile oraşului să umble prin mahalale, cu icoana, cântând ‘Naşterea ta, Hristoase’, şi erau primiţi în toate casele şi dăruiţi cu cele pregătite dinadins pentru ei: covrigi, bani etc. Separat, porneau să bată mahalalele (cartierele) alaiuri lăutăreşti care, în zgomot de dobe şi alămuri, făceau urările cele de cuviinţă persoanelor de vază ale locului. Se zice că în seara de Ajun boierii cu jupânesele urcau în săniile trase de cai falnici şi mergeau la prieteni, strigând ghiduş pe la ferestre: ‘Bună dimineaţa la Moş Ajun!’ Tot în noaptea aceasta, ca şi în cea de Crăciun, ieşeau cetele de colindători, cu traistele în spate, cu căciulile bine îndesate pe cap, făcându-şi drum prin omătul înalt, şi umpleau mahalalele cu glăscioarele lor firave: ‘Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne daţi? Şi vestind vestea cea bună: Ia sculaţi, boieri, sculaţi, florile dalbe, Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel, Curge mirul de pe el, Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă’.

În dimineaţa de Crăciun, domnul dăruia veşminte scumpe boierilor săi, după cum şi aceştia, în preajma Crăciunului, ofereau daruri acestuia, potrivite după rang. Apoi, voievodul împreună cu suita sa, marii dregători, boierii, oaspeţi, participau la slujba din dimineaţa de Crăciun, la biserica domnească de la Curtea Veche. La terminarea slujbei, se împărţeau coliva domnească şi colacii, iar după ce era binecuvântat de patriarh, principele arunca, după datină, bani săracilor şi ostaşilor prezenţi. Apoi, alaiul domnesc se retrăgea spre sălile gătite de ospăţ. Aici, după cum era obiceiul de fiecare Crăciun, Paşti şi Bobotează, înşişi boierii de seamă slujeau la masa împărătească. Iar petrecerea continua, în sunet de muzici orientale, până la căderea întunericului, când fiecare se întorcea la casa lui.

Deşi, cu vremea, şi din cauza strâmtorării ţării (ospeţele şi darurile domneşti erau plătite din vistieria statului), aceste praznice şi-au mai pierdut din fast, ele au rămas de mare pomină în memoria populară, cântate fiind de lăutari:

„La oraş în Bucureşti, La case mari, împărăteşti, Masă mare se-ntindea, Mari boieri se-nveselea, Toată ţara-mi chiuia”.

În aceste zile sfinte, nici poporul nu se lăsa mai prejos, sărbătorind şi el, după puteri. După slujbă, gospodarii reveneau acasă, unde începea ospătarea, cei bătrâni cu vecinii şi rudele, iar tinerii cu prietenii, şi dacă erau ceva mai înstăriţi, aduceau şi lăutari să le zică din cobză şi ţambal. Copilaşii ieşeau la săniuş, pregătindu-se pentru ’seara cea mare a colindelor’ - seara de Crăciun.

(Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediţia din data de 18 decembrie 2011)

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007

cu prilejul
ANULUI OMAGIAL AL SFÂNTULUI BOTEZ ŞI AL SFINTEI CUNUNII
ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Izvorul Vieţii –, Care doreşte ca toţi oamenii să participe la fericirea Sa veşnică în Împărăţia Cerurilor. În familie, copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau cetăţeni ai patriei cereşti, ai raiului.

Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii, respectiv bucuria de a fi copil(fiu sau fiică), frate (sau soră) şi părinte (tată sau mamă). De la familia conjugală sfinţită (creştină) copilul învaţă ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos Domnul.

Sfinţirea vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu şi rodul iubirii soţilor, al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte cu dragoste. Însă, nu numai naşterea de prunci afirmă vocaţia femeii ca mamă şi a bărbatului ca tată, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că implică iubire şi răbdare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilie la Sfinţii Macabei). Copiii sunt dăruiţi familiei de Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea,părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, au datoria să se îngrijească de copii de la vârstă fragedă, să-i crească în credinţă şi să îi ajute să caute iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune acelaşi Sfânt Părinte.

Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Familia creştină, binecuvântată cu naşterea de prunci, pregăteşte în sânul ei viitorul întregii lumi, prin sădirea în inimile curate ale copiilor a credinţei în Dumnezeu, a luminii vieţii curate şi a faptelor bune. Creşterea sănătoasă a copiilor trebuie să se întemeieze pe iubire, dialog şi ajutor. De la părinţii lor copiii trebuie să înveţe să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. De aceea, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Din păcate, astăzi traversăm o criză a familiei, consecinţă a educaţiei ateiste din timpul regimului comunist, dar şi a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, care se manifestă adesea în violenţă domestică, divorţ, avort, abandonul copiilor de către părinţi şi al părinţilor vârstnici şi bolnavi de către copii, delincvenţă juvenilă, indiferenţă faţă de suferinţa altora, suicid, dorinţă de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolism şi droguri, concubinaj etc. Dar, de fapt, egoismul sau individualismul este o luptă a omului împotriva propriei sale fiinţe, care a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu, sensul sacru al vieţii şi iubirea smerită faţă de semeni.

Din cauza crizei morale şi materiale de astăzi, modelul familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără binecuvântare sau unire sfântă în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii prin Taina Cununiei, fără a-şi asuma toate responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta sfinţirea vieţii prin rugăciune şi prin fapte bune.

De mai multă vreme, România se confruntă şi cu fenomenul emigraţiei, motivat de căutarea în alte ţări a unui trai mai bun. În aceste condiţii, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, pe o perioadă mai lungă, a condus adesea la destrămarea multor familii sau la infidelitate conjugală. Între părintele plecat peste graniţe şi copiii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copiii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi, comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc.

Constatăm astăzi, cu tristeţe, că numărul divorţurilor este în creştere, iar soţii care slăbesc comuniunea lor conjugală adeseori sărăcesc sufleteşte, în timp ce copiii din familiile dezbinate trăiesc drama singurătăţii şi lipsa afecţiunii ambilor părinţi.

Văzând toate aceste probleme, în cursul anului acestuia, dedicat omagieriiTainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, Biserica noastră s-a implicat mai mult în lucrarea educativ-misionară a copiilor şi familiei, fiind convinsă că toţi copiii şi tinerii crescuţi în credinţă reprezintă prezentul şi viitorul Bisericii noastre şi al neamului nostru. Prin principalul său program misionar naţional, numit „Hristos împărtăşit copiilor”, Patriarhia Română revigorează cateheza parohială pentru creşterea spirituală a copiilor în iubirea lui Hristos şi a aproapelui.

În cadrul acestui program, peste 100.000 de elevi din întreaga ţară au participat la Concursul Naţional de Creaţie Creştină „Copilul în familie”, cei mai talentaţi dintre aceştia fiind premiaţi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la hramul din acest an al Catedralei Patriarhale. De asemenea, 4.800 de elevi au participat gratuit la tabere de creaţie în cadrul Proiectului „Alege şcoala!”, derulat cu fonduri europene.

Prin aceste proiecte Biserica noastră cultivă în viaţa copiilor şi a tinerilor duhul prieteniei şi al comuniunii şi trezeşte interesul şi preocuparea pentru educaţia în şcoală. Prin intermediul birourilor de cateheză parohială şi al taberelor de copii pe care le-a organizat, Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală.

Acest an omagial al Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii a fost un prilej pentru eparhiile, parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, de a-şi intensifica misiunea şi activităţile social-filantropice şi educativ-culturale în rândul copiilor, tinerilor şi familiilor.

Astfel, s-a continuat acordarea de sprijin financiar şi material celor aflaţi în dificultate, s-a intensificat activitatea în cele peste 450 de centre sociale ale Bisericii, dintre care 83 aşezăminte pentru copii, 58 aşezăminte pentru vârstnici, 116 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 7 centre pentru găzduirea victimelor violenţei în familie, 2 centre pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane şi 10 centre educaţionale, s-au iniţiat noi programe sociale, s-au identificat noi posibilităţi de colaborare cu diferite instituţii publice sau private.

Prin televiziunea, radioul şi publicaţiile sale, Biserica noastră a evidenţiat valorile familiei creştin-tradiţionale şi le-a promovat în rândul credincioşilor. În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au fost organizate peste 500 de evenimente cultural-educaţionale (simpozioane, congrese, conferinţe etc.) şi au fost publicate peste 100 de volume şi broşuri, precum şi numere speciale în revistele bisericeşti şi teologice, centrale şi eparhiale, dedicate acestei teme.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Cu dragoste şi responsabilitate pentru mântuirea sufletelor voastre, vă îndemnăm părinteşte să nu vă lăsaţi copleşiţi de criza morală şi materială pe care o traversăm ca urmare a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu şi a lăcomiei nemăsurate după cele materiale.

Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de familia noastră şi faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii.

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii.

Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.

Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice.

Situaţiile dureroase ale abandonării părinţilor bătrâni şi bolnavi de către copii pot fi prevenite printr-o creştere şi educaţie creştină adecvată a copiilor şi tinerilor în familie, în şcoală şi în biserică. Pe cei abandonaţi de familiile lor să-i primim în propriile noastre familii şi să îi înconjurăm cu dragoste şi respect în mijlocul comunităţii parohiale. Greutăţile multiple cu care se confruntă societatea românească de azi, în general, şi familia, în special, nu pot fi depăşite decât prin ajutorare frăţească spirituală şi materială.

În acest sens, vă îndemnăm părinteşte să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, mai ales familiilor sărace şi care au copii mulţi sau bolnavi, copiilor şi tinerilor ai căror părinţi au murit sau au emigrat, precum şi familiilor recent întemeiate care au nevoie de sprijin spiritual şi material.

Astfel, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, se vor organiza la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente şi haine pentru a fi distribuite familiilor sărace, copiilor orfani, bătrânilor bolnavi şi altor persoane care au nevoie de ajutor. Totodată, se vor organiza în fiecare parohie întâlniri privind problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi, mijloacele şi metodele de ajutorare a familiilor aflate în dificultate.

De asemenea, îndemnăm pe toţi copiii şi tinerii din Biserica noastră să viziteze şi să ajute oamenii singuri, bolnavi şi săraci, atât acasă, cât şi în aşezămintele sociale, exprimând respectul lor faţă de cei vârstnici, prin cântări duhovniceşti şi acţiuni caritabile.

Părinţii protopopi vor raporta centrului eparhial, iar centrele eparhiale vor raporta Patriarhiei Române modul în care au fost organizate la nivel local activităţile în favoarea familiei creştine, precum şi modul de colaborare între comunităţile parohiale, mai ales ajutorarea frăţească între parohiile care au o situaţie materială mai bună şi cele din zone sărace, îmbătrânite sau cu mulţi copii.

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul familiei, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să trăiţi vremea Postului Crăciunului în rugăciune şi în fapte de milostenie, spre a vă pregăti duhovniceşte pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13)

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și toți membrii Sfântului Sinod al BOR

”În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.