Pr. Dumitru Staniloae- Reflectii despre spiritualitatea poporului roman

Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga

”Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.

*

Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. Dupa ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai uşor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoţii am avut. Eram şi foarte tânără. Inchipuiţi-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat şi mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru că făceam ceea ce încercase şi el să facă. Să ne strecurăm pe sub o doctrină străină de noi.

Apoi, am intrat într-o etapă cu destulă libertate de mişcare, cu referire la culturi străine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatură comparativă, eu fiind specialistă în engleză şi germană. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatăl meu şi mă cunoştea de când eram mică. Şi în acest mod am putut să-mi exprim punctele de vedere aşa cum am dorit, cu foarte puţine concesii. Şi am ajuns să fac literatură comparată a popoarelor orientale. După ce le-am prezentat cărţile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind să-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dădeam studenţilor. Veneau la cursurile mele şi teologi. Atunci, speriat că îl bag la puşcărie, a venit la mine secretarul de organizaţie pe universitate. I-am spus: „Măi copile, spune şi tu că e prima şi cea mai mare carte a lumii. Şi nu se poate face carte fără ea, că ne facem de râs dacă o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tăcut din gură. Aşa am facut „formaţie de suflete“, nu numai de minţi. Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit şi sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „vă sunt recunoscător! Toată viaţa mea am încercat să o conving pe fiica mea să citească psalmi, iar dumneavoastră aţi reuşit acest lucru numai după un curs!“.

*

Modelul meu absolut a fost Tudor Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui era rece sau părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l repre-zinţi decât la catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficia… Pentru el, cultura era sacră. Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu.

E adevarat că studenţii erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol. Avea o alură uşor histrionică, el juca. Nu ştiai dacă vorbeşte serios sau în dodii, tocmai pentru că nu putea spune adevărurile în mod direct, în acea perioadă. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele Universităţii.

*

Nenorocirea e că actuala elită, generaţia de 30-40 de ani, nu ştiu din ce motive, vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului. Şi au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită. Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema in-telectualităţii româneşti – au văzut în Eminescu o concentrare a genialităţii româneşti, şi nu numai în literatură, vin nişte juni care îl denigrează. Am văzut un articol cu titlul „Eminescu, idiotul naţional“. Cred că această atitudine vine ori din necunoaştere – nu ştiu câţi au citit toate cele 16 vo-lume ale operei eminesciene – ori din orgoliu personal. Am impresia că, în momentul de faţă, fiecare scriitoraş crede că este geniu. Ori sunt complexaţi, ori ignoranţi. Mă întreb ce se va întâmpla cu copiii acestei generaţii, ce vor şti ei… vor afla de la aceştia că „Eminescu a fost un zero“? Ei nu mai au punctele de reper care să le permită să-i reconstituie ima-ginea adevărată.

În urmă cu un an, am susţinut o prelegere în care am vorbit şi despre Eminescu. Ceea ce le-am spus tinerilor de acolo a stârnit în ei o stare de spirit specială. Când am terminat, baieţii din ultimele clase de liceu plângeau şi veneau să mă sărute… Erau fericiţi că l-am reevaluat pe Eminescu. În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă. Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii asteaptă să li se confirme intuiţiile. Iar eu le-am confirmat intuiţia şi au fost fericiţi, pentru că nimeni nu le-a vorbit aşa, nu le-a spus lucrurile acestea.

*

Biblioteca este singura mea bogăţie. Sunt cărţi cumpărate de mine, iar multe sunt moştenite de la cumna-tul meu, doctorul Buşulenga, care era un om admirabil. Biblioteca este singurul loc la care mă gândesc din când în când. Sper ca Domnul să-mi dea timp să retrăiesc cu pocăinţă fiecare din etapele vieţii mele. Până la urmă asta e căinţa. Când trecem dincolo, întâi ne judecăm noi.

*

În ultima vreme citesc numai teologie. Dacă aş fi fost cu zece ani mai tânără, aş fi studiat Facultatea de Teologie, deşi poate din cărţi înveţi mai mult decât din spusele profesorilor. Raiul e împărăţia Domnului. E viaţa în spaţiul nevăzut. Se spune „Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor“. Întoarcerea noastră acolo se întâmplă, dacă, evident, am dus o viaţa conform cu învăţăturile Mântuitorului. Zonele acestei Împărăţii sunt numeroase. Cei cu păcate se duc jos, la subpământeni, în vreme ce drepţii şi sfinţii trăiesc în slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? În zona luminii necreate, acea lumină fantastică pe care noi nu o putem vedea. Raiul este această trăire în veşnică bucurie, privire a luminii slavei.

Noi însă trebuie să avem puterea să ne judecăm. Da, să avem această putere şi abia apoi să ne înfăţişăm Mântuitorului, care ne va judeca şi pe urmă ni se arată locul unde vom fi trimişi.

*

Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată. Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică. Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câstig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit. Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorati. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de ştiinţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

*

Daunele intelectuale, morale, spirituale care se trag din Internet sunt extrem de numeroase şi periculoase. Noi vrem să ne substituim într-un chip făcut cu bună ştiinţă. Ne despărţim de cuvântul scris, de cartea „Lectura pe Internet”: Ce-i asta? Rămânem oameni ai galaxiei Gutenberg sau nu? Eu rămân un om al civilizaţiei Gutenberg, şi nu al televizorului şi a tot ce este legat de aceste mijloace. Internetul devine dăunator. Cuvântul este cel care rămâne şi nu imaginea care fuge, aceasta este răvăşitoare de minte în vreme ce cuvântul fixează. Cuvântul este Logos – şi suntem într-o lume a spiritului – în timp ce aceste mărunţişuri ne îndepărtează de ceea ce a fost aşezarea minţii noastre de până acum. Nimeni nu va mai fi om cultivat dacă devenim oameni ai civilizaţiei televiziunii. Televizorul este o descoperire excepţională, dar care poate deveni un pericol general uman pentru cei care nu mai fac altceva decât să se uite la televizor.

Astăzi, noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uitam şi rugăciunea. Nu ne mai putem strânge mintea în rugaciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de televiziune. Şi atunci, ce alegem?! Cei credincioşi poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic. Şi aşteptam sfârşitul. Din nefericire, cred că gândesc adevărat. Gândesc logic, într-o viziune escatologică, dar sănătoasă. Pentru că ştiu ce înseamnă un final dezastruos şi ştiu ce ar însemna pentru fiecare dintre noi un sfârşit luminos la capătul unei vieţi bine întocmite şi înţelept conduse.

*

Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi, bătrânii, valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori.

*

Am sentimentul că familia nu mai are coeziunea pe care o avea odată. Nu mai e legată de acea caldură, de acel fluid insesizabil care unea membrii unei comunităţi familiale. Şcoala ar trebui, părinţii pot să infuzeze foarte bine credinţa, presupunând că ei nu au cultură. Dacă părinţii ar fi intelectuali…

Chiar dacă unii nu s-au născut cu biblioteca în casă, nici nu au fost educaţi să se ducă spre bibliotecă.

*

Astăzi este o perioadă critică. Dacă lucrurile ar merge pe un făgaş istoric normal, ar veni, după acţiune, reacţiunea şi invers. S-ar linişti lucrurile şi s-ar aşeza. S-ar reconstitui un fel de atitudine respectuoasă faţă de un trecut pe care, în general, îl contestam, pentru că, de regulă, se contestă trecutul în versiunea „new-age“, pe care foarte mulţi au adoptat-o fără să ştie despre ce e vorba. Dacă nu ne-am reveni, atunci şansele de degradare ar fi din ce în ce mai mari. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte totuşi într-o perioadă de lipsa de valori. Eu mă gândesc la muzică. Nu mă gândesc la muzica mare, muzica cultă, care şi ea suferă pentru că nu mai este aşa de preţuită – nu se mai bate lumea pe concertele de la Filarmonică sau de la Sala Radio, iar marii solişti nu mai sunt aşa de preţuiţi ca pe vremuri. În schimb, vine Michael Jackson şi mii de puşti se omoară pe arene. La întrebarea care mi s-a pus: „ne mai putem întoarce?” e foarte greu de răspuns. E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach.

*

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem că acolo“. Fiecare „acolo” este acolo, nu aici. Avem şi noi „aici“-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! Dupa 12 ani încă nu se poate pune problema. Peste 20-30 ani, când lumea va fi înţeles ce înseamnă democraţie…

*

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

*

Nu ştiu la ce scară s-au produs fenomenele acestea „de împrumut“. La noi, să zicem, perioada paşoptiştilor şi imediat postpaşoptistă – deşi nu se compară ca scară – a fost o astfel de perioadă în care se urmăreau modele străine cu pasiune. Se adoptau fără nici un fel de rigoare critică instituţii, cărţi, mod de viaţă. Este ceea ce numea Maiorescu „formele fără fond“. Maiorescu a avut curajul şi a înfruntat public, fiindcă nu risca politic decât să-l beştelească liberalii. „Timpul” lui Eminescu era citit zilnic de C.A. Rosetti, care era duşmanul de moarte al conservatorilor, cei care păstrau esenţele, nucleele puternice de tradiţie. Sigur că a fost un fenomen de tranzitie şi ca atare pasager. Dar şansa care a fost? Că Maiorescu i-a avut langă el şi i-a lansat pe Eminescu, Caragiale, pe Creangă, pe Slavici. Adică a oferit nişte modele de autenticitate culturală. Când va veni şi la noi acel Maiorescu care să nu fie ameninţat de toate partidele politice? Vă daţi seama cum ar fi atacat, insultat un Maiorescu astăzi şi mai ales de câte partide? Esenţial ar fi ca el să aibă în jurul lui o pleiadă de oameni de cultură şi mai cu seamă de creatori.

*

Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăceşti zilnic minţile cu sminteli ca să nu-şi părăsească matca lui proprie, izvorâtă din nişte rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativităţii însăşi. Dacă nu-i pui în faţă modelele autentice, el ce poate să înţeleagă şi să facă? Am găsit o foarte frumoasă definiţie a artei postmoderniste: artă care înfăţişează viaţa şi arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâşiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbeşte, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o „limbă spornică şi vârtoasă“, adică o limbă bogată şi cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.

*

Eu sunt bătrână şi cu atât mai mult, apropiindu-mă de sfârşit, socotesc lucrurile acestea ca pe cele mai mari bucurii: bucuriile spirituale, de natură spirituală. O participare la o liturghie extraordinară, la o rugăciune extraordinară. Acestea sunt, după părerea mea, cele mai mari bucurii. Dupa aceea, bucuriile muzicii. Acolo este centrul vieţii mele. O audiţie extraordinară era o stare de beatitudine aproape ca ora de rugăciune, fiindcă muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu.

*

Venirea la Văratec a fost o întâmplare, să zicem. Dar nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării. În 1985, când Valerica s-a prăpădit, am rămas în locul ei, fiindcă între timp măicuţa, stăpână a acestei case, plecase în America împreună cu fratele ei, trimişi de Patriarhia Română, şi Înalt Preasfinţitul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, al treilea proprietar al casei, ne-a îngăduit aici. Au rămas aici măicuţa bătrână şi cea tânără şi erau singure şi neajutorate şi eu m-am ocupat de ele materialmente. Ne-am apropiat sufleteşte foarte mult de ele, soţul meu şi cu mine. După ce a murit soţul meu, vin cu sora mea şi de atunci stăm aici cel puţin 9 luni pe an, din aprilie până-n noiembrie.

*

Abia pe urmă am aflat că Eminescu a stat, la Văratec, în casa aceea de lângă cimitir. Acum am auzit ce intenţionează să facă cei de la Fundaţia Lucreţiu: să restaureze casa.

Sunt nişte copii extrem de entuziaşti şi nu se opresc la nici un obstacol. Au fost unii, chiar din judeţul Neamţ, care au vrut să pună obstacole: că nu-i adevarat, că n-a stat acolo Eminescu, că el a stat cu Veronica Micle, ca si cum, la vremea aceea, Eminescu – care era atât de decent, atât de discret în legătura aceasta, era un om de-o cuviinţă extraordinară – ar fi stat cu ea în casa maicilor acum 100 de ani. Lucrul acesta este imposibil. Nouă ne-a povestit stareţa, Maica Pelaghia, care avea 102 ani când am cunoscut-o eu. Cu Valerica am fost la ea, şi avea o memorie extraordinară. Îşi aducea aminte cum ieşeau şi se duceau la plimbare, dimineaţa, Eminescu cu Creangă. Creangă a venit şi el aici, la Văratec, pentru că, la un moment dat, avea impresia că Eminescu ar fi tratat mai bine aici, la bolniţă, la Mănăstirea Neamţ, decât la spitalele celelalte, şi-l adusese aici. De altfel, l-a dus pe Eminescu la împărtăşit, la spovedit. Există în acest sens o consemnare a unui preot.

Cei de la fundaţie sunt gata să înceapă construcţia. Au deschis şi conturi, dar numai două persoane au contribuit până acum. Oamenii nu prea ştiu despre toate astea. Recent a fost şi un colocviu pe această temă. Eu am vorbit despre corelarea dintre cultura bisericească şi cea profană, despre şi cum ar trebui să se întrepătrundă, şi cum se întrepătrundeau în trecut. Osmotic, într-un chip firesc. Astăzi, există o secularizare a bisericii. Semnalul l-a dat Franţa la Revoluţia franceză. Ori, asta e o problemă. Practic, intelectualii nu mai au legătură cu biserica, în modul pe care-l aveau pe vremuri. Aceasta scriam şi în studiul meu „Credinţă şi cunoaştere la Eminescu“, când am spus că în arcul credinţei lui au fost nenumărate frânturi sau nenumărate falii, dar educaţia religioasă primită în copilărie, de la surorile mamei lui, care erau maici la Agaton, la schit, a rămas în el imprimată şi

s-a regăsit, re-arătat, a reapărut în anii de sfârşit. În acele foarte frumoase rugăciuni, în sonetul acela superb „Vino asupra mea, lumină lină” sau celălalt, „Rugămu-ne îndurărilor luceafărului mărilor“, în „Dumnezeu şi om“, „Învierea“, „Colindele“. E foarte important pentru intelectual să aibă temelia de credinţă. Copilul nu ştie ce-i aceea credinţă, dar îi inculci, îi infuzezi continuu acea credinţă învăţându-l rânduielile. Ducându-l să-l împărtăşeşti, să-l spovedeşti.

*

Acum o vreme, în acest hol, de la Văratec, se strân-seseră vreo 20 de tineri, membrii ASCOR de la Iaşi. Am stat două ore şi jumătate de vorbă cu ei, fiindcă pentru asta veniseră. M-au întrebat lucruri atât de duioase, de înduioşătoare pentru mine, în ceea ce-i privea. Mă uitam la ei cu dragoste şi cu milă, fiindcă mă gândeam la ce-o să-i supună viaţa, la câte încercări. Mă întrebau: „Cum să rezistăm, doamna Buşulenga? Cum să nu cădem în ispite?” Le-am spus: „Copii, faceţi-vă o platoşă. Eu nu pot să vă spun mare lucru, pentru că fiecare om are destinul lui şi are un raport al lui interior cu propriul lui destin. Constituiţi-vă o platoşă a voastră şi aceasta să fie o platoşă a seninătăţii, a dragostei pentru toată creaţia, pentru tot ceea ce se află sub soare. Să vă fie gândul pe verticală. De multe ori am spus să nu uitaţi că există verticală“. Pentru că dacă uităm verticala, că există Dumnezeu, suntem terminaţi, şi sub raport spiritual, dar şi omenesc propriu-zis. În această platoşă, rugăciunea să fie foarte bine fixată, pentru că e nevoie de ea în momentele grele. E nevoie de chemarea noastră. Fiecare dintre noi, când ne întâlnim cu greutatea, cu un obstacol, cu o neplăcere, cu o nenorocire spunem: Ajută-mi Doamne! Dă, Doamne!“. Frântura aceasta de rugăciune am putea s-o spunem mai des. Şi mai este ceva. O să vă spun acum cum făceam eu foarte mult în tinereţea mea. Mergeam pe stradă, alergam de la un curs la altul, de la o facultate la alta şi încercam să gândesc pozitiv, pentru toată lumea, fiindcă pu-terea gândului este enormă. Trebuie ca fiecare dintre noi să devenim un emiţător de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie şi de lumină. Eu socotesc că dacă tot timpul am zice „Doamne, să dăruim semenilor noştri un gând de dragoste, pace, bucurie şi de lumină“, dacă tot timpul am gândi aşa, în momentele noastre libere, am crea o adevărată noosferă spirituală. Am impresia că, de fapt, ceea ce este agresat la noi este tocmai noosfera, de care vorbea aşa de mult Camil Petrescu. Noi trebuie, cu gândirea pozitivă, să ne împotrivim agresiunii noosferei, cerând pentru lume, pentru semenii noştri, pentru aproapele nostru. Să gândim întotdeauna la aproapele nostru.

Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi pozitiv legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. „Să iertam tuturor“, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.”

Sursa:http://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com/

de Nichifor Crainic

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.

Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.

E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.

Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.

Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.

Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.

Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.

Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.

Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si glasul ei canta: “Hristos a-nviat!”

Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.

Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.

Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.

Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.

Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, frged, era doar un pui.

Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.

O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !

Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”

“Nu exista poarta inchisa pe care sa n-o poata deschide iubirea!” (Francois Mauriac)

“Ce sa facem ca sa reusim in casatorie?”, l-a intrebat pe preot o pereche logodita, care era intr-o stare de bucurie nebuna. “Asa cum va iubiti acum, sa fiti si dupa nunta!” le-a raspuns preotul.
Barbatul trebuie sa o simta pe femeie trupul lui, nu ca pe ceva strain, iar femeia, la fel pe barbatul ei. Unul sa-l priveasca pe celalalt ca trup din trupul lui si os din oasele lui (Facerea 2, 23). Altfel, apare usor despartirea trupeasca, divortul.
Din pacate, dupa casatorie sotii devin de nerecunoscut. Iubirea pe care o aveau inainte de nunta nu numai ca nu prinde forte, ci si piere ca fumul. “Cu siguranta ca acestia sunt o pereche nelegitima. Ii vezi ca vorbesc intre ei, ca au sa-si spuna continuu ceva unul celuilalt, ca se privesc in ochi, ca vin aici din nevoia de a bea impreuna o cafea.” spunea unui prieten un chelner experimentat. Experienta lui il invatase ca de obicei, sotii casatoriti legal isi beau cafeaua in cofetarie in mod tacut, cu orele. (C. Yannaras, “Cotidianul de duminica”). Este trist! Multe cupluri sunt divortate sufleteste. Iata infricosatorul record: 87% dintre soti au ca problema fundamentala comunicarea. Si oamenii acestia, inainte sa se casatoreasca, au vietuit frumos si minunat. Barbatul nu se dezlipea de femeie si femeia de barbat. Nu se dezlipeau unul de celalalt. Dupa nunta s-au schimbat. Sotului ii vine greu sa-i vorbeasca sotiei, sotia il priveste ca si cum s-ar desparti de el. Au aparut norii si grindina. Si acum este ca si cum 2 ghetari ar salaslui in aceeasi casa si nici vorba sa se topeasca. Ghetarii Antarcticii se topesc odata cu cresterea temperaturii. Acelasi lucru este valabil si cu ghetarii pe care ii poarta in suflet sotii. Se vor sfarama prin caldura relatiei dintre ei. Aici, primul cuvant il are sotia, pentru ca pe aceasta Dumnezeu a daruit-o cu dragoste si candoare. Sa uite cartirea ei si sa inceapa sa-i vorbeasca sotului ei duios, mangaietor (asa cum i-ar vorbi copilului), sa-l ingrijeasca mai mult, sa-i pregateasca mancare mai buna, sa-l primeasca cu suras, si multe altele care-i incalzesc inima.
Vei spune: “Nu-mi iese, nu simt!”, dar aceasta este lupta ta. Daca o faci cu iubire, vei reusi. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca daca fiara, care este din fire salbatica, se imblanzeste prin mangaieri si bunatate, cu atat mai mult omul, care, fiind dupa chipul lui Dumnezeu, nu este salbatic din fire, ci din vointa.
“Parinte, sotul meu s-a schimbat. Se poarta frumos, imi vorbeste frumos, in timp ce inainte era o fiara”, i-a marturisit o sotie unui preot. “Nu s-a schimbat sotul tau, ci tu, care ai inceput sa te porti cu el cu iubire”, i-a raspuns parintele.

Cum sa fie sotii?

Ca trandafirii

Trandafirul este frumos, dar are si ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncam la gunoi, ci-l pastram in maini, cu bucurie, pentru ca nu ne legam de tepi, ci de floarea si de mirosul lui placut. Sa ne purtam macar in acest fel (ca si cu trandafirul neinsufletit) si cu semenul nostru, cu tovarasul nostru, care inseamna ceva incomparabil mai mult decat neinsufletitul trandafir.

Ca aricii

Acestia, asa cum merg, incet-incet, sunt foarte atenti. Fiecare ia aminte la tepii lui, ca sa nu raneasca corpul sensibil al celuilalt. Astfel, de vreme ce iau seama amandoi, cu toate ca sunt plini de tepi, nu se ranesc reciproc, ci convietuiesc armonios, strans imbratisati. Vietuiesc in iubire si cu iubire, deoarece se straduiesc, doresc acest lucru. Si sotii, daca vor, pot vietui in armonie, fara sa se “manance” si sa se intepe reciproc (aricii reusesc acest lucru!). Este de-ajuns ca fiecare sa ia seama la propriii tepi, la propriile patimi si neputinte, spre binele tovarusului. Poetul spune: “Aici nu este vorba ca eu sa fiu mai presus decat tine sau tu mai presus decat mine, ci ca fiecare sa se arate mai presus decat el insusi!”

Ca roata

“Cand convietuiesti cu cineva sa fii precum cercul, ca sa te rasucesti, si nu ca patratul care nu se invarte” (Pateric, Ava Matoe, 13)
Toti facem o greseala in relatiile noastre interpersonale: cerem de la celalalt sa se comporte ca si noi. Apucaturile noastre sa fie si ale lui, ii cerem sa devina copia noastra fidela, “dupa chipul si asemanarea noastra”.
Acelasi lucru se intampla si in casatorie. Sotul ii cere sotiei sa devina copia lui, chipul si asemanarea lui. Asa cum gandeste si se comporta el, trebuie sa gandeasca si sa se comporte si ea. Si aceeasi pretentie o are si femeia. Si fiecare considera ca el/ea gandeste corect. Si asa cum femeia doreste ca el sa devina al ei, la fel si barbatul vrea ca ea sa devina a lui. Cu alte cuvinte, amandoi se confrunta exact cu aceeasi problema: fiecare sa treaca drept al sau. Si daca nu gaseste o solutie corecta, casatoria va deveni un ring de lupta. Si Sf. Pavel in situatia aceasta, a considerat ca este bine sa cedeze femeia. Aceasta a tras lozul ca sa fie roata in casnicie, sa aduca pacea in familie, salvand familia. Femeia tine casa. Daca femeia este totusi nemultumita, exista mii de moduri in care si-o poate exprima. De exemplu: “Ia gandeste-te, nu cumva nu este asa? Ce-ai zice daca am face in acest fel? Fa-mi aceasta bucurie!” etc. Aceasta este “viclenia” femeii; sa isi valorizeze barbatul.

Blanzi ca porumbeii si vicleni ca serpii

“Sa nu va impungeti ca berbecii, ci sa va incolaciti ca serpii.” (Matei, 10-16) Asa ne indeamna Mantuitorul pe toti sa fim, dar mai ales trebuie sa invatam sa fim asa in cadrul relatiilor noastre interpersonale, nu numai cu sotul/sotia, dar si cu prietenii, colegii. Cuvantul din greaca folosit aici si tradus prin “intelept se refera la o intelepciune practica, la discernamant, prudenta. Serpii nu intra niciodata in conflict cu pradatorii, nu starnesc atacuri, ataca doar in cazuri de forta majora ca sa se apere. Doamne, da-ne si noua acea intelepciune minunata!

articol inspirat si adaptat dupa cartea “Casatoria” scrisa de Vasilios Bacoianis

La mănăstirea Sfântului Gherasim de la Jordan exista o veche tradiție ca la începutul Postului Mare, în Duminica iertării, fiecare monah să participe la slujba vecerniei și apoi ieșind din biserică să își ia iertare de la frați, să treacă pe la bucatarie si primind două pâini, le pune în desagă ca apoi ieșind pe poarta manastirii să se afunde în adâncul pustiei pentru a se nevoi cele 40 de zile … În duminica Floriilor, monahii se întorceau în mănăstire pentru a petrece împreună Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului și a se bucura de Slăvita Sa Înviere.

Unii dintre ei mai nevoitori, se întorceau la manastire cu o pâine în desagă, alții cu o jumătate de pâine … arătând astfel că au biruit postul. Dar erau și unii care, la plecare nu treceau pe la bucătărie să ia obișnuitele pâini ci puneau în desagă două pietre și se afundau în pustiu. La întoarcerea din Duminica Floriilor, aceștia veneau la mănăstire purtând în desagă două pâini !!!

Să ne ajute și pe noi Domnul Hristos ca să transformăm pietrele patimilor pe care le purtam în desaga inimii, prin rugăciune și postire în pâinile virtuții!

Arhim Teofil și obștea Schitului Darvari

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Iertarea implica dragoste si smerenie, dragoste pentru cel care ne-a suparat si smerenie pentru pacatele noastre cele netamaduite. La randul ei, neiertarea aduce cu ea ganduri rele, manie si ura, iar mai apoi, deznadejde si boli psihice.

Faptele sufletesti nu pot ocoli trupul, precum nici faptele trupesti nu pot ocoli sufletul. Asa cum harul lui Dumnezeu, dobandit in urma luptei cu patimile, curateste atat sufletul, cat si trupul, tot asa, pierderea harului lui Dumnezeu, prin neiertare si rautate, intuneca atat mintea, cat si trupul.

Iertarea ne vindeca

In rugaciunea domneasca, insusi Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa iertam si sa cerem iertare, precum bine stim: “Si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Pornind de la aceasta porunca dumnezeiasca, indraznesc sa spun ca neiertarea, adica tinerea minte a raului si dorinta de razbunare, atrage dupa sine cele mai mare caderi sufletesti si trupesti: mintea se intuneca, inima se impietreste, trupul se imbolnaveste.

Iertarea este semnul cel mai evident al unei inimi iubitoare care Il cunoaste pe Dumnezeu. Iertarea fiind intotdeauna direct proportionala cu iubirea, putem spune: Cine iarta putin, putin iubeste!

Iertarea tuturor “gresitilor nostri” este singura modalitate de a urma lui Hristos in mod real, pe cand neiertarea lor este o boala care omoara lent. Mentinand si intarind suferinte precum mania, ura, dorinta de razbunare, tristetea, deznadejdea si depresiile, consider ca neiertarea “gresitilor” este cauza celor mai multe din rele din viata noastra.

Cuviosul Tadei, staretul de la Manastirea Vitovnita, cunoscand puterea gandurilor asupra vietii omului, afirma: “Cum iti sunt gandurile, asa iti este viata!” Astfel, neiertarea celor care ne-au suparat si tinerea de minte a raului provocat de diavol prin aceia, pot fi vazute drept o agresivitate permanenta fata de cei in cauza, agresivitate interioara care tinteste “otravirea” intregii noastre vieti.

Neiertarea impinge mintea noastra sa primeasca gandurile rele trimise de diavol, sa le considere proprii si sanatoase, iar in cele din urma, sa tanjeasca spre a le exterioriza fata de acela. Astfel, fara a lua aminte la adevaratele cauze, cei care nu iarta ajung sa aibe stari tensionate oridecate ori ajung langa cei care i-au suparat, dar si langa alti semeni. Refuzul de a ierta intuneca mintea sub toate aspectele, cel in cauza nemaiputand sa judece drept relatiile cu semenii.

Iertarea nu anuleaza faptele celor care ne-au suparat, ci le imbraca in iubire, diavolul nemaiputand sa le foloseasca spre a ne arunca ganduri tulburatoare, de manie si de ura. Iertarea, care implica dragoste si smerenie, are in sine o putere tamaduitoare deosebit de mare. Iertand, mintea se lumineaza, fiind curatita de ganduri rele, inima se incalzeste, izvorand mila si pace, iar trupul se intareste, domolind viteza sangelui.

Din pacate, multi sustin ca nu pot ierta sau ca au nevoie de mult timp, iar daca ajung sa ierte, nu pot uita pe cei care i-au suparat. Fiecare iertare cere insa o clipa de smerenie, omul mandru neputand ierta niciodata cu adevarat. Iertarea acordata de cel mandru este una aparenta, savarsita tot cu mandrie, spre a parea bun lui insusi sau celor de langa el.

Iertarea nu depinde de ceilalti, ci numai de noi insine. A spune “voi ierta cand acela isi va da seama ca mi-a gresit si isi va cere iertare” nu inseamna iertare, ci mandrie. Cand Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, iar nu om pacatos, a rostit de pe Cruce cuvintele: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23, 34), oare isi dadusera aceia seama ce au facut si isi cerusera iertare?! Nu, nu si-au cerut iertare, nici atunci, nici astazi.

Iertarea nu ridica pretentii de la celalalt, ci numai de la noi insine: sa nu ramana in noi nici un gand suparator fata de acela. Iertarea, ca miscare buna a inimii si a mintii fata de cel ce ne greseste, este un dar al Duhului Sfant daruit numai acelora care si-l doresc cu adevarat, care il cer de la Dumnezeu si il cauta neincetat. Iertarea implica deci o lupta continua impotriva duhului mandriei si a gandurilor de tinere minte a raului, in vederea cresterii in iubire. Cine iarta putin, putin iubeste!

In concluzie, iertarea ne vindeca sufletul si trupul, pe cand neiertarea ni le imbolnaveste pe amandoua, intunecandu-ne viata. La randul ei, pentru a fi tamaduitoare, iertare trebuie sa izvorasca din inima, fara pretentii de la celalalt si sa fie neincetata.