Ce este un sărindar?

·        Sărindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii în şir. În lb. greacă „sărindar” inseamnă patruzeci.

·        Preotul  pomeneşte sărindarele la 40 de Proscomidii săvarşite duminica, in sărbatori si in alte zile,  scoţând pe Sfantul Disc miride (părticele din prescurile aduse la altar) pentru vii – respectiv pentru morţi – dupa cum este intocmit pomelnicul.

·        Sărindarul este de doua feluri: sărindarul de obşte si sărindarul individual.

 

          Sărindarul de obste se săvarşeste de către preot timp de 40 de Liturghii neintrerupt in cinstea unui eveniment cum ar fi: sfinţirea bisericii, hirotonie etc. La acest sărindar se pomenesc pomelnice sarindar cu rubrici pt vii si pt morti (in special aceia care au contribuit la renovarea, constructia bisericii etc……. ctitorii din vechime s.a.m.d.

 

          Sărindarul individual este pomenirea celor vii sau morţi la 40 de Sfinte Liturghii consecutive pentru a cere de la Dumnezeu iertare şi dezlegare de păcate.

           La mânăstiri unde se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, se poate da un pomelnic sărindar în orice perioadă.

           În special însă creştinii aduc sărindare la biserică la începutul posturilor mari ( postul Naşterii Domnului sau postul Paştilor) însoţite de prinoase ( grâu, untdelemn, vin, zahăr, făină, mirodenii şi alte daruri ) necesare pregătirii colivelor.

          Sărindarele pentru cei adormiţi sunt pomenite în posturi la Sfânta Litrghie şi la slujba litiei pentru cei adormiţi – zilnic.

          În toate sâmbetele Postului Mare Biserica face pomenire specială pentru cei adormiţi săvârşind slujba Liturghiei şi a Parastasului .

·        Dezlegarea sărindarelor –  este ziua în care se împlinesc cele 40 de zile de pomenire, şi se celebrează prin slujirea celei de-a 40-a Litrughii şi a Parastasului.

–         Credincioşii care duc un sărindar la sfânta biserică trebuie să se roage individual în  această perioadă la rugăciunile particulare, dar trebuie să participe la biserică în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea morţilor şi mai ales în ziua delegării parastaselor, când pregătesc colivă şi alte daruri spre a fi împărţite ca milostenie.

–         În Postul Mare dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta Floriilor.

Cuvânt  al Sfantului Grigorie Dialogul, despre sarindare.

Ne spunea noua Sf. Grigorie episcopul Romei: “A fost un calugar, intr-o oarecare manastire, care imi slujea mie, iar, mai pe urma, incepand a se imbolnavi, s-a apropiat de moarte. Deci, ii slujea lui ca un frate al lui dupa trup, un frate cu numele de Copiosie, care si acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, vazandu-se aproape de moarte, a spus fratelui sau: “Am, a zis el, ascunsi trei galbeni.” Dar acest lucru nu s-a putut tainui fata de fratii din manastire. Pentru ca, cercetand cineva, din intamplare, mainile fratelui, a aflat acei trei galbeni.

Si cum am auzit aceasta despre fratele ce petrecea impreuna cu noi in manastire, n-am trecut-o cu vederea. Ca asezamantul manastirii astfel este, ca, adica, toti fratii de obste vietuiesc si nimeni nu are la sine nimic. Deci, foarte m-am intrebat cum si ce sa fac, spre curatirea acestui frate si spre pilda si invatatura tuturor fratilor. Deci, chemand pe iconom, i-am zis lui: “Mergi si sa nu lasi pe nimeni din frati ca sa vie la fratele cel ce moare, nici cuvinte de mangaiere sa auda din gurile lor. Ci, cand va fi aproape de moarte si va incepe sa cheme pe frati la sine, sa-i zica lui trupescul frate: Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toti fratii esti o uraciune; ca macar cu acest amar cuvant sa poata a se curati de acel greu pacat. Iar, dupa ce va muri, sa nu-l ingropati pe el unde se ingroapa fratii, ci in gunoi facand o groapa, acolo sa-l acoperiti si cei trei galbeni impreuna peste dansul sa-i aruncati, zicandu-i: Argintul tau intru piezare impreuna cu tine sa fie, si, aceasta zicand sa-l acoperiti pe el.”

Cu aceasta, doua foloase am voit sa fac, si aceluia si fratilor: ca pe acela, adica, grija si mahnirea cea de moarte sa-l curete de pacat, iar pe ceilaiti, mai vartos frica celui osandit sa-i mantuiasca de la un pacat ca acela, ceea ce s-a si facut. Deci, fratele acela, apropiindu-se de moarte, se ruga ca sa vina la dansul fratii. Si, intristandu-se el, i-a spus lui cel de un sange cu el frate: Pentru acesti trei galbeni, toti fratii au scarba de tine. Iar el, pentru pacatul sau, foarte mult suspina si, in suspinele acelea, a iesit din trupul sau. Dupa aceea, l-au ingropat, asa cum poruncisem. Si, intrind fratii in grija pentru osandirea aceluia, indata au inceput a-si aduce inaintea mea lucrurile lor cele netrebnice si proaste, pe care randuiala manastirii le da lor voie sa le aiba. Inca, foarte m-am temut, ca nu cumva sa ma fac si eu vinovat intru ceva.

Iar dupa treizeci de zile de la moartea lui, a inceput a dori sufletul meu dupa fratele ce murise si cu frica ma gandeam la muncile lui si cautam o cale pentru izbavirea lui. Deci, chemand pe iconomul la mine, cu mare grija i-am zis lui: Este destul cat s-a muncit in foc fratele nostru cel mort. Si datori suntem sa-i ajutam lui, dupa puterea noastra, ca doar se va izbavi din acele munci. Mergi, dar, si pana la treizeci de zile Jerfa Mantuitorului sa se aduca pentru dansul. Deci, ducandu-se, s-a facut asa. Inca si noi am facut la fel pentru sufletul aceluia, pana ce fratele cel mort s-a aratat lui Copiosie, cel de un sange cu el frate, zicandu-i: “Pana acum, frate, foarte rau m-am muncit, iar acum sunt bine si intru lumina, pentru ca astazi Sfanta Impartasire am primit.” Deci, acestea vazand si auzind fratele lui, s-a dus la manastire, spunandu-le tuturor fratilor. Iar ei, numarand zilele, au aflat ca aceea era ziua intru care, cea de a treizecea jerfa, se adusese pentru dansul. Si acel frate al lui nu stia ca, pentru fratele sau fac rugaciune cei din manastire, iar acestia nu stiau ce vazuse despre dansul fratele lui, cel de acelasi sange. Si, asa, intru aceeasi zi, s-au instiintat impreuna de cele ce se faceau. Dintru care, un lucru aevea se arata: Ca, pentru mantuitoarele Jertfe, s-a izbavit fratele acela din munci.” Deci, a sluji la cei morti, sarindare, cu adevarat, un lucru prea de folos este. Amin.

 

Istorie folositoare despre  folosul sărindarelor

“Un preot din Franţa avea un frate militar. Si au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia. împărăţia maurilor de pe vremuri. Si s-a dus armata franceză să se bată cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.

Fratele preotului acesta din Franţa a mers şi el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma şi mitraliere şi avioane şi bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu suliţa, cu arcul, cum era.

Si trecând armata franceză în Mauritania să se lupte, a fost mare război între armatele europene şi cele din Africa. Şi i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulţi prizonieri francezi, pe care i-au dus în ţara lor, printre care au luat şi pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franţei, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a ştiut că fratele său a căzut prizonier, dar a văzut că n-a mai venit şi a întrebat pe ceilalţi soldaţi, când s-a terminat războiul:

– Măi, dar pe fratele meu nu l-aţi văzut?

– Părinte, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, aşa luptă a fost, şi cred că a murit şi el, săracul.

Preotul, ca frate al lui, a început să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier şi-l ţineau în lanţuri într-o temniţă, şi erau mai mulţi legaţi acolo.

Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanţurile cădeau de pe fratele preotului, şi rămânea dezlegat. Şi ziceau ceilalţi:

– Ce este cu tine? De ce cad lanţurile de pe tine? Faci farmece?

Acela a zis:

– Eu nu ştiu farmece.

– Ei, nu ştii farmece!

Toate lanţurile se rupeau şi cădeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.

– Măi, mare fermecător!

– Eu sunt creştin. Cred în Hristos. Eu farmece nu ştiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în ţara mea, în Franţa, şi eu cred că el face Liturghii acuma şi scoate părticele pentru mine, crezând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi acolo aş fi dezlegat, nu numai de la voi. Si eu asta cred că se întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu ştiu de ce.

– Şi cât timp are să se întâmple aşa cu tine?

– Ştiu că la noi se fac 40 de Liturghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţurile de pe mine.

– Dar atunci ce-o să se întâmple?

– Nici eu nu ştiu ce-o să se întâmple, dar ştiu că o să scap din mâinile voastre.

– Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!

– Eu cred că Dumnezeu mă scotea şi din iad, dacă aş fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o să mă scoată din mâna voastră de aici.

– Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci!

Şi au numărat aceia şi n-au mai pus lanţuri pe el.

– Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.

La 40 de zile erau atenţi cu toţii. Au pus santinele duble la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază. „Păziţi-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”

Şi cum erau ei în pază deodată au văzut că s-a desfăcut acoperişul temniţei în două şi o mână l-a luat de perii capului şi nu l-au mai văzut. Şi unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipă de vreme.

Şi atunci aceia s-au întrebat:

– Ce s-a întâmplat, măi?

– A venit Hristos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu ştiau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toţi am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.

– Şi pe unde?

– Prin acoperişul temniţei, şi temniţa s-a închis apoi.

Acela a spus:

– Vedeţi voi cât de mare-i credinţa creştină? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-aţi păzit voi şi l-a luat când a vrut!

Şi preotul când l-a văzut i-a zis:

– Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine şi am scos ultima părticică pentru sufletul tău.

Şi atunci cel scăpat i-a zis:

– Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad, mă scoteai şi de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniţă. Să-ţi dea Dumnezeu ţie plată, dar uite cum a fost cu mine.

Şi i-a spus istoria cu lanţurile şi s-a scris şi asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.”

 

O povestire de la Părintele Cleopa

Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă.

Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.

Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: “Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi.

Şi se gândea el: “Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât”. Şi a început să se roage straşnic.

Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:

– Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?

El zise:

– Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.

Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? “Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.

Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.

El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: “Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.

Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.

El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.

– Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.

Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.

– Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?

– Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.

El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:

– Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.

El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi atunci a spus îngerul:

– Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.

Şi se gândea el în mintea lui: “Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?”

Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: “Las’ că oi duce mâine, că azi nu mai am timp”. Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.

Şi el a început a plânge, zicând: “Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de foame!”

Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:

– Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.

Şi se gândea el: “Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?” Şi acum se gândea el: “Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.

Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască. Şi zice: “Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.

Deci femeia a continuat aşa, şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.

Şi când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de repede a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. “Vai de mine, cine este acela?” De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. “Vai de mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi şi tocmai acum a venit şi el”.

Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea:

– Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.

Iar el a zis:

– Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.

Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau:

– A venit vecinul de care se zicea că e mort.

Şi-l întrebau: 

– Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut muntele pe voi?

– Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo şi au murit toţi. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă de vin şi câteva lumânări. Şi a întrebat-o pe soţie:

– Aşa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică? Ea zise:

– N-am uitat, ci n-am avut timp.

– Dar a doua zi ai dus două.

– Da, două.

– Două am primit şi eu acolo şi toate lumânările.

Şi s-au minunat toţi foarte.

– Cum, cine le aducea sub munte?

– Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.

Aşa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot aşa în rai.

Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi i-a povestit acela toate de la capăt, şi i-a scris istoria aceasta ca să ştie toţi puterea parastaselor care se fac pentru morţi, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului şi sufletului lui.

Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi şi lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.

 

 

 

“Doamne, rămâi cu noi căci ziua e pe sfârşite!” 

Aceste cuvinte rostite de ucenici în drumul spre Emaus în care l-au întâlnit pe Iisus cel Înviat, au fost inscrise în mod cu totul inspirat pe o cruce de mormant.

În spiritul acestei celebrari a comuniunii cu Iisus cel Înviat, Biserica Ortodoxă face sâmbătă 21 februarie pomenirea morţilor, cunoscută sub numele Moşii de iarnă.

Pentru usurarea sufletului celor care au trecut la cele vesnice, Sfanta Biserica a randuit sa li se faca de cei ramasi in viata parastase urmate de pomeni. 

  Se face parastas in acesta sarbatoare pentru ca duminica  urmatoare fiind inchinata Infricosatoarei Judecati,se face rugaciune pentru cei adormiti ca Bunul Dumnezeu sa se indure de ei la Judecata de Apoi. 

     Parastasul (gr. Paristimi) nu este altceva decat o prescurtare a slujbei de inmormantare.  Partea  de capetenie   o alcatuieste  rugaciunea de dezlegare si iertare rostita de preot   urmata de “Vesnica Pomenire.”  Se savarseste in Biserica dupa Sf. Liturghie, iar cand e cu putinta la mormant.  La parastas se aduce intru pomenirea celui adormit coliva, colac, vin si lumanari.

    Ce este coliva? –coliva inchipuie insusi trupul celui adormit si este in acelasi timp un semn vazut al credintei nostre  in inviere, pentru  ca este facuta din boabe de grau pe care insusi Mantuitorul le-a infatisat ca purtand in ele icoana sau asemanare invierii  trupului: dupa cum bobul de grau ca sa incolteasca si sa  aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant,apoi sa putrezeasca si in final sa  dea rod, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune.  De aceia la binecuvantarea colivei de catre preot cand se canta Vesnica Pomenire, rudele si prietenii celui adormit ridica farfuria cu coliva, leganand-o pe maini in semn de comuniune sau legatura cu raposatul.  Acelasi  lucru il inchipuie si gustarea din coliva dupa binecuvantarea ei. 

    Colacul – facut din  grau curat simbolizeaza (se face de obicei rotund) infinitatea lui Dumnezeu, inchipuie vesnicia.  Prin aducerea colacului pentru jerfa se inchipuie nazuinta noatra ca bunul Dumnezeu sa daruiasca celui pomenit castigarea vietii vesnice.

     Vinul – obiceiul de a stropi cu vin trupul mortilor (la inmormantare), peste groapa (la cimitir), ori peste coliva ( la parastas), simbolizeaza aromatele cu care a fost uns trupul Domnului cand a fost coborat in mormant.  Gustarea din paharul cu vin de toti cei prezenti la slujba parasasului, inchipuie comuniunea in credinta si dragoste cu cel adormit.

           Este o perioada unica din timpul anului liturghic in care se savarsec aceste parastase de obste si este de sigur o dovada a cunostintei ca si noi la randul nostru, mai de vreme sau mai tarziu vom fi si noi intre cei adormiti, si atunci ne vom da seama cat de mult bine ne fac cei care ramasi dupa noi nu ne vor  uita ci vor aduce preotului un pomelnic cu o lumanare la biserica spre pomenire.

         Aceasta este in esenta pomenirea mortilor, o unitate a Bisericii lui Hristos –sa nu-i uitam, sa-i amintim, sa-i pomenim, pentru ca si ei de acolo de sus veghiaza  asupra  noastra.

Această frumoasă cântare inspirată de pilda Fiului Risipitor se cântă la slujba tunderii în monahism.

Cei care părăsesc lumea şi îşi dăruiesc viaţa Domnului sunt primiţi în “braţele părinteşti” şi purtaţi pe aripile îngereşti.

 

 

În fiecare an la începutul lunii februarie încep ample pregătiri pentru întâmpinarea “aşa cum se cuvine” a sărbătorii închinate iubirii… Marile magazine dar şi comercianţii ambulanţi pregătesc o gamă largă de produse destinate acestei zile, care se vrea a fi patronată de un sfânt creştin: Sfântul Valentin.

Vă propunem două articole pe această temă, care încearcă să răspundă la întrebarea “ cum trebuie să sărbătorească tinerii creştini această zi…? “

Saint Valentine – protector al iubirii curate sau al desfrânării?

de Laurenţiu Dumitru

“ Suntem in plina febra a pregatirilor pentru St Valentines, mă sfiesc să-l numesc Sfântul Valentin, pentru că nu văd legătura între viata mucenicului Valentin, mărturisitor al credintei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine’s Day ce se porneste de la începutul lunii februarie. Cred că nici Sfântului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat în care azi îi sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul în care este sărbătorit. Dar cum să întelegi dacă îmbrătisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fără a citi integral viata unui sfânt măcar, fără a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Câti dintre cei foarte entuziasti în aceste zile au văzut măcar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui să întelegem că ceva nu este în regulă cu circul Valentine’s Day. Dar să vedem ce spune în esentă una dintre variantele Vietii Sfântului Valentin.

Se spune că împăratul Claudius al II-lea nu reusea să-si adune oastea pentru că bărbatii refuzau să se înroleze. Credea că motivul era acela că bărbatii romani nu voiau să îsi părăsească sotiile. Din cauza acestui fapt, împăratul a interzis logodnele si nuntile în Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat că tinerii au primit o ispită greu de purtat; o fi văzut cu sigurantă că interzicându-li-se căsătoria, unii tineri, deznădăjduind, au căzut pradă desfrâului, traiului în concubinaj. El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvântul Sfântului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Valentin neputând răbda pierderea sufletească a acestora, a cununat în secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu sigurantă: “mai bine îmi pierd eu viata aceasta trecătoare, decât să-si piardă acesti tineri sufletele”. Când împăratul Claudius a aflat că preotul Valentin a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnitat pe părinte, care a murit ca martir în închisoare în anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

După cum se observă, Sfântul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu sigurantă că a făcut-o pentru a-i feri de desfrânare, de concubinaj pe cei ce apelaseră la el. Sfântul Valentin L-a mărturisit pe Hristos ca si Sfântul Pavel odinioară care le spunea corintenilor: Fugiti de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării păcătuieste în însusi trupul său (I Conrinteni 6,18).

Ne întrebăm ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constând în pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legătură. De aceea spuneam că Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci închipuiti după poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.”

De ce ne place atât de mult “Saint Valentines”?

un articol de Pr. Savatie Baştovoi

“ Sărbătorile traditionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimeresti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit “Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Desi românii au aflat de existenta ei de putină vreme, iar multi încă mai învată să-i pronunte denumirea corect, totusi ea adevenit foarte populară, stârnind mai multă vervă si pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul si Pastele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu traditii sărbătoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul si a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viata unui Sfânt arată atâta entuziasm fată de acest “Saint Valentines”.

Cultul Sfintilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în fata unui alt om. Protestantii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, căd dăm oamenilor cinstea cuvenită “unui singur Dumnezeu”. Ateistii văd în cultul Sfintilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi există multi care încă nu si-au rezolvat această problemă: cum să se închine în fata unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 si până astăzi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apără cu multă dificultate credinta în Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu si-au putut rezolva acest conflict de constiintă: cum asa,în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până si cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfintilor. Si când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrătisează cultul Sfintilor, cei mai multi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a “convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vietii Sale pământesti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveste calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfintilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul irationalitătii dezlăntuite al betiilor dionisiace învesmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudătenii din viata noastră, dar mai ales, ceea ce este si mai neplăcut, să ne convingem de existenta unor reaiităti în care, de altfel, nu prea credem.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viata lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoastere si, mai ales, în câmpul preferintelor si al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insă faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar si numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

De unde acest amestec de sete dezlăntuită de păcat si sfintenie?

[…] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc să fie asa într-o lume în care tarabele cu cărti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din orasele sovietice. Unii găsesc că e foarte “tare” să ai bască si skateboard, altii se laudă cu brichete. Insă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii rămân în zona minorului chiar si în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viata noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea însă există ceva de care nimeni nu sepoate lipsi, acel ceva este dragostea, care în mintea tânărului o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare însă este morala crestină si părintii. Tânărul îndrăgostit se trezeste dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii părinti. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Traditia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o “prietenă”, ci dobândeste si binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă si cu părintii, si cu istoria. El nu numai că îsi păstreazâ ceea ce a avut, ci dobândeste si ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

0 astfel de “împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos săvârseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îsi va lăsa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în orasul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

Si tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sf. Vaientin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îsi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să si-o piardă astăzi în numele Sf. Valentin cu aceeasi seninătate. Nu trebuie să primim aceste soapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Vaientin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel putin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viata, nu fără o influentă străină voii sale: “Crucificatul”.

Cert este că si cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedati de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi. Să nu ne gândim că dacă vom fi multi, Il vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obtin azi legi în urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: “Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele si iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut si am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea tie; mustrate- voi si voi pune înaintea fetei tale păcatele tale”.

Dacă iubesti pe cineva cu adevărat si vrei să-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i si căsătoriti-vă. Dar cum poti să vinzi declaratii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale?Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilintă decât a-ti vedea iubitul sau iubita spunând si altcuiva cuvintele pe care credeai că ti le spune numai tie. Sau nu întelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, când nu esti tu de fată?

Dar cât de umile sunt acele perechi de “adulti” care se expun pentru aplauze. Cum poti să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmătată sau sfântă. Si în primul si în al doilea caz mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ti-e rusine de sotul si de copiii tăi care poate te văd? Unde v-ati îndrăgostit voi asa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveti nevoie ca altii să vă convingă că vă stă bine împreună si vă potriviti, pentru că voi nu vă puteti rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveti putere să o întoarceti înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veti câstiga în schimbul rusinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătătii. Cine nu stie că declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge putere ca să ne scuturăm capetele de ameteala reclamelor si am feri putin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata crudă a realitătii. In SUA, 53% de femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată si 33% sunt divortate sau văduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplaudă cea mai ingenioasă declaratie de dragoste, politia semnează cronici de felul: “24.07.2000, satul Mândresti, judetul Bălti. In casa sa, cetăteanul R., anul nasterii 1957,fiind beat, i-a cauzat o ranâ de cutit în regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetăteanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa sotie, provocându-i o rană mortală. / 02. 04.2000, Chisinău, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat între sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăseni, judetul Bălti. Cetăteana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat”.

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre bărbatii asasinati au fost omorâti de către sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au săvârsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între sotii ce trăiau separat în comparatie cu cei divortati si aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriti. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuti mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[…] Si asta este doar o secventă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigară pe care le trage o fată după ce o părăseste iubitul? Cine face 0 statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă sotul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc bărbatii? Inima omului nu e o jucărică pe care poti să o înfrumusetezi cu o fundită rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu cătelus de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poti să îmbraci această mască de bufon si să uiti înăltimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a desertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vietii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumati degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveste. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înăltător, atât de rar si atât de scump ca dragostea sâ-ti iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane si discutii fără haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, dacă vreti să le auziti măcar o dată în viată spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din cărămizile multe si strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutati pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în miscare, s-ar putea să vă lase singuri si să plece, iar dragostea…, dragostea nidodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala crestină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câti ulcerosi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-si producă dureri? Câti nu beau bere si nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru masină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceristii care muncesc în străinătate si nu-si văd familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieti, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

“Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup.” Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.

S-ar părea că e o contradictie în doctrina crestină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumosi si a lăsat atractia aceasta atât de puternică între bărbat si femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, si, dacă vreti, pofta a tinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbatii si-ar fi omorât pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de putină dragoste între femei si bărbati, încât numai pofta îi poate tine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu stia asta.

Există două atractii diferite, una iratională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ti ridici talonasul de câstigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenta între ele, Dacă nu vezi nici o diferentă, aleargă mai departe.

Acum, o lume întreagă sărbătoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si în locul lui apare Animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul fetei. Aceasta vedem în filmele cu măsti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor si a sânilor si a tinerilor din care au rămas numai gecile si pantalonii. A dispărut din viata noastră chipul pur si simplu, fata celui iubit.”