15
Feb

Braţele părinteşti

   Posted by: admin   in Uncategorized

Această frumoasă cântare inspirată de pilda Fiului Risipitor se cântă la slujba tunderii în monahism.

Cei care părăsesc lumea şi îşi dăruiesc viaţa Domnului sunt primiţi în “braţele părinteşti” şi purtaţi pe aripile îngereşti.

 

 

This entry was posted on Sunday, February 15th, 2009 at 10:11 pm and is filed under Uncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

7 comments so far

Simona
 1 

Ferice de cei care au ales aceasta cale…,cei care au simtit ca doar asa sunt purtati pe aripi ingeresti…
Pentru noi ceilalti, Doamne Ajuta sa simtim macar uneori din picaturile de fericire divina si sa lasam pe pamant o particica din inimile noastre care sa rodeasca la vremea stabilita de Domnul…

February 16th, 2009 at 8:53 am
ella vasilescu
 2 

Cine sunt oamenii din primele randuri ale razboiului nevazut si cat de mult trebuie sa le fim recunoscatori si sa ii ajutam cu putinele noastre puteri am inteles citind:

Despre ingeri
Andrei Plesu

“Cum trebuie sa arate viata noastra daca asumam inca de pe pamant,calitatea de cetateni ai Ierusalimului Ceresc?-iata “ipoteza de lucru”a cinului monahal….
Tot ce este efort ascetic in ambianta monahala va ilustra, cum vom vedea,aceasta semnificativa imbinare a contrariilor:inaltimea se obtine prin coborare(smerenie),inariparea prin”jug” apasator,intelepciunea prin”nebunie”.
Chilia e nemarginirea sihastrului.Raiul lui….
In aceeasi linie,Adam Cartuzianul se intraba:”ce este chilia(cella),daca nu poarta catre cer (caeli aula)?”O poarta stramta,fireste,simbol,prin ea insasi,al disciplinei respective pe care o practica monahul pentru a ajunge in compania ingerilor.
In putinatatea ei chilia e arena unui cosmic turnir:un om da in numele intregii umanitati,batalia pentru a recuceri”patria cereasca” a protoparintilor.
Chilia e locul unei transmutatii salvatoare:omul devine inger,dovedind ca sta in puterile sale sa aduca in act asemanarea latenta cu Dumnezeu….
Potrivit cuvantului Sfintului Ieronim,ei fac pe pamant ceea ce ingerii fac in ceruri,iar ingerii ii ajuta,se bucura de reusita lor,participa,solidar,la razboiul comun contra legiunilor diavolesti…
Calugarii vor sa obtina inca din aceasta viata statutul pe care Evanghelia il promite tuturor,abia la capatul vremii:”isanghelia”,conformitatea cu firea angelica(Matei 22,30,Marcu 12,25,Luca20,35-36).”Calugaria e o logodna cu modul mai pesus de veac al vietuirii ingeresti”.
A fi calugar e “a petrece impreuna cu ingerii”,a opta pentru”vietuirea ingereasca”,a te dedica”faptei ingeresti a linistirii”.
Ca si ingerul, monahul se istoveste,senin,intr-o dubla slujire:a lui Dumnezeu si a oamenilor.In comunitatea din care face parte-manastire,tinut sau neam-el e pastor,calauza,protector,preia cu alte cuvinte,atributele ingerului pazitor.
Monahul ajunge,in cele din urma,sa urce si sa coboare, asemenea ingerilor,scara lui Iacob(Ioan1,51),ca un atlet al intermedierii,ca o punte intre lumi.El se invredniceste,mai ales,sa stea,ca ingerii,”lipit de Domnul”in perfecta intimitate cu Duhul Sau(Cor.6,17)…
Calugarii iau asupra lor o dramatica schimbare de orbita:graviteaza in jurul Tronului Suprem alegand sa traiasca “viata de apoi”inainte de moartea pamanteasca,mai exact sa traiasca viata cotidiana ca “viata de apoi”.
Viata calugarului nu e un zbor triumfal de pe o culme pe alta,ci o succesiune de caderi dramatice si ridicari incapatanate,un razboi sangeros,purtat cu un delicat amestec de smerenie si speranta.Nevoitorii sunt intotdeauna constienti de neputintele proprii,si se socotesc,in mod sincer,ultimii dintre pacatosi.”

February 16th, 2009 at 12:04 pm
Veronica
 3 

Dumnezeu ne iarta mereu si mereu … important este sa constientizam pacatul, cadem sa ne ridicam, sa nu-l mai facem si cu cainta sa cerem IERTARE DOMNULUI si DOMNUL, intotdeauna, dar intotdeauna ne va primi la el, ne va imbratisa si ne va da Haina cea dintii!!! Sa ne rugam!
si o poezioara care cred se potriveste …

Desfacut de NIMENI

Am luat cu mine harul
Ce prin Botez mi-ai dat
Şi-n LUME am plecat,
Ţi-am depăşit hotarul.

Crezând că-l am de-a pururi,
De suflet n-am grijit;
Pe tot l-am „cheltuit”,
Rămas-am gol… cu mine-mi.

Ce fac acuma, Tată?
Cui să mă adresez?
De haos mă bifez,
Cu mintea-ntunecată.

Nu e nici o lumină
Şi nici un adăpost,
Zac părăsit de toţi,
Prea copleşit de vină.

O singură scăpare
Mai am. Să mă întorc.
Să-ţi spun c-am fost netot,
Iar Tu… să-mi dai IERTARE.

Mă ruşinez, dar nu pot
Mai mult să stau aşa.
Oare mă vei ierta?
Mă vei primi, socot…

Pe drum, în neodihnă,
Cu sufletu-ndoit -
Dar doru-i răbufnit -
Chemarea Ta, Tătucă.

Mi se-mpăienjeneşte
Privirea, când Te văd.
M-ai aşteptat, Milord,
Mă-ntâmpini părinteşte.

Şi-aşa mă strângi în braţe,
Şi-aşa mă-mbraci în har,
Mai mult mi-l dărui iar,
Mă ierţi pentru păcate.

Doar plâng. Nu-s doar cu mine-mi,
Ca fiu al Tău m-ai luat,
La masă m-ai chemat,
M-ai desfăcut de NIMENI.

Doamne ajuta!

February 16th, 2009 at 7:32 pm
Veronica
 4 

„…Deci sculându-mă şi întorcându-mă strig către Tine:
Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi, Cel ce pentru mine Ți-ai întins pe Cruce preacuratele Tale mâini, ca să mă scoţi de la fiara cea cumplită şi cu haina cea dintâi să mă îmbraci, ca un Singur Multmilostiv!” (la Duminica Fiului Risipitor)

February 16th, 2009 at 7:33 pm
Melania
 5 

O VĂPAIE
de Sebastian Filipescu

Astăzi cămaşă albă am îmbrăcat,
Şi doar şosete am încălţat.
Stau în pridvor sub mantia Bătrânului,
Aştept chemarea la începutul drumului.

Încep să-mi cânte „Braţele părinteşti”,
M-aplec uşor să lepăd cele lumeşti.
Pornesc agale odată cu bătrânul,
Lăsând din loc în loc tot spinul.

Lume multă a venit,
Eu nu-i văd căci sunt acoperit.
Au lumânările aprinse,
Şi plâng, plâng… cu glasurile stinse.

Merg mai departe să mă logodesc,
Primind chipul cel îngeresc.
Cântarea-i dulce şi amară,
Şi maica plânge iară… iară…

Bătrânul strâns mă-mbărbătează,
Şi sufletul aievea-mi oftează.
Ajung în faţa Sfântului Altar,
Să primesc dumnezeiescul har.

Aici mă aşteaptă un cuvios părinte,
Mă întreabă dulce „de ce i-am venit dinainte ?!”
Îi răspund supremul ţel,
„Siluan” îmi spune şi-mi tunde din păr.

Dar mai întâi mă făgăduiesc,
Ascultare, sărăcie, curăţie să păzesc.
Când am depus voturile monahale,
Mamele plângeau cu jale.

Îmi dă paraman să pun pe spate,
Să rabd totul pân´ la moarte.
Apoi dulamă lungă-n pământ,
Şi face cu mine legământ.

Binecuvintează şi-mi dă cingătoare,
Să am în toate înfrânare.
Mă-ncalţă cu sandale,
Apoi cu rasă neagră şi mare.

Camilafca îmi este coiful mântuirii,
Iar mantia haina de mire.
Iau metaniile - sabia rugăciunii,
Crucea, Psaltirea, lumânarea şi spinii.

La sfârsit smerit mă binecuvintează,
Iar inima e mult mai trează.
Presar lacrimi de jaratic, fără glas,
Rugăciunea e tot ce mi-a rămas.

Deodată totul a dispărut,
În pat întins am apărut.
A fost un vis, o văpaie,
Sunt tot eu în a mea odaie.

February 16th, 2009 at 10:12 pm
carmen
 6 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - In “Bratele parintesti”

Ramas de mic orfan pe lume,
Ca un copil al nimanui,
Mi-am pus nadejdea mea spre Domnul
Cerand de-a pururi mila Lui

Bunica, Dumnezeu s-o ierte,
Mi-a semanat de timpuriu
In suflet tainele credintii
Si rodul lor ma tine viu

O, scumpa mea batrana sfanta
Eu, tot ce am iti datoresc,
Caci m-ai adus la cunostinta
Parintelui Celui Ceresc

“Cand tatal meu” (cum zice psalmul)
“Si mama mea m-au parasit,
Atuncea Domnul cel din ceruri
La sanul milei m-a primit

Deci, suflete al meu smerite
Intraripeaza-te mereu,
Prin rugaciune prea fierbinte
Si dragoste spre Dumnezeu.

Privind in inima cu mintea
Sa cauti tainicul izvor,
Din care viata se adapa
Cu darul cel mantuitor

Urmeaza calea mantuirii
Traind in pace singurel
Si toata grija cea lumeasca
S-o lepezi astazi pentru El.

February 17th, 2009 at 12:23 pm
carmen
 7 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - Poezia “Cugetari scurte”

Niciodata duhul nostru
Nu se poate linisti
Daca nu ne dam silinta
“Intru Domnul a trai”.

Dupa cum nu tace pruncul
Cand lipseste maica sa,
Tot asemenea si duhul
Nu se poate alina.

Intru Domnul este pacea,
Intru el odihna mea,
Calea cea adevarata
Si acum si pururea.

Cand mintea vrea sa zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrajmasul tainic
Ne bantuie mereu.

Imprastie gandirea
Ca pulberea in vant
Si cauta sa traga
Privirea la pamant.

Priveliste desarta
Ne-arata cel viclean
Ca sa pogoare mintea
Din “vesnicul liman”.

Piatra nesimtirii mele
S-a facut ca un mormant
Care vesnic ma apasa
Si ma trage la pamant.

O, de s-ar misca odata
Piatra sufletului meu
Ca sa faca loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.

Intunerice de patimi
Inlauntrul meu domnesc,
Iar vlastarele virtutii
Toate se ingalbenesc.

February 17th, 2009 at 12:25 pm

Leave a reply

Name (*)
Mail (will not be published) (*)
URI
Comment