|
~de Anton Pavlovici Cehov~
Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tînăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Pitpalacul1 cînta al său: „Hai să bem! Hai să bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toată stepa, nu se vedea nici o fiinţă vie. Torciakov mergea şi se gîndea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decît învierea lui Hristos. Era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gîndit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire. Se gîndea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rînduială, că podoaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, că toate sînt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blîndă. Il bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă, şi brişcă lui hurducată şi scîrţîită, îi plăcea pînă şi vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intră în crîşmă şi bău un păhărel, el deveni şi mai vesel… – S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
– El nu e viu, observă soţia.
– Păi, pe el sînt şi oameni! – strigă Torciakov. Zău că sînt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci — pe toate planetele sînt oameni, şi pe Soare, şi pe Lună!
Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa! La jumătatea drumului spre casă, la Bîrna Strîmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pămîntul. La marginea drumului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecîndu-se, îşi privea picioarele.
– Hristos a înviat! – strigă către el Maxim.
– Adevărat a înviat! – răspunse cazacul, fără să ridice capul.
– Unde mergi?
– Acasă, la odihnă.
– Atunci de ce stai aici?
– Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
– Dar ce te doare?
– Totul mă doare.
– Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decît să stai aici!
Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
– Veniţi de la biserică? – întrebă el.
– De la biserică.
– Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!
Pască? – întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi…
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:
– N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mîna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.
– Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Pastele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia luă din mîna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise:
– N-o dau! Se cuvine a şti rînduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
– E, cazacule, nu te supăra! – zise Torciakov şi începu să rîdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!
Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi ne-orînduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorînd norii pufoşi în diferite nuanţe, străluceau primele raze de soare; se auzi cîntecul ciocîrliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau deasupra stepei. Soarele începu să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească greierii.
Indepărtîndu-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.
– Nu se vede cazacul… – zise. Ce ghinionist, 1-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul pînă acasă el tăcu, se gîndea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins de tristeţe şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu fusese.
Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi se înveseli şi începu să vorbească, dar de îndată ce se aşeză la masă şi toţi luară cîte o bucată de pască sfinţită, el privi posomorît la nevastă şi zise:
– N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
– Ciudat mai eşti, zău! – zise Lizaveta şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mă-nînce cine vrea, chiar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
– E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decît un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai mult nu mîncă şi nu bău nimic. De mîncat nu voia să mănînce, ceaiul îi părea fără gust, ca iarba, şi îl apucă iarăşi tristeţea.
După masă s-au dus să se culce. Cînd, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
– Te-ai trezit de-acum? – îl întrebă soţia.
– Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta, oftă el, l-am supărat pe cazac!
– Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!
– El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sîngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pîine nu i-am dat.
– Aha, să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă! Ce deştept eşti!
Maxim plecă încet de lîngă femeie în bucătărie, înveli în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi se duse în şopron, la muncitori.
– Cozma, lasă acordeonul, îi zise unuia dintre ei. Pune şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la Bîrna Strîm-bă. Acolo e un cazac bolnav, lîngă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim se înveseli iarăşi, dar, aşteptîndu-l pe Cozma cîteva ore, nu mai rabdă, puse şaua pe cal şi porni în întîmpi-narea lui. Il întîlni chiar la Bîrnă.
– Cum e? L-ai văzut pe cazac?
– Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
– Hm… Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă mai departe. Ajungînd în sat, îi întrebă pe ţărani:
– Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii se uitară unii la alţii şi ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.
– A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar ca să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim se întoarse acasă la prînz.
– Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! – îi zise el nevestei. Nu-mi dă pace. Eu mă tot gîndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfînt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mîhnit un om.
– Ce te tot legi de mine cu cazacul tău? – strigă Lizaveta, pierzîndu-şi răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!
– Tu nu eşti bună, să ştii…, îi zise Maxim, privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă cînd el vedea că nevasta lui nu este bună.
– Lasă să nu fiu bună, strigă ea şi izbi supărată cu lingura, însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii! Nu cumva cazacul era beat? Era beat!
– Cum ţi-ai dat seama?
– Era beat!
– Eşti o proastă!
Supărîndu-se, Maxim se ridică de la masă şi începu să-şi certe tînăra nevastă, zicîndu-i că este nemilostivă şi proastă.
– Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!
De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Pînă seara umblă el prin curte tot gîndindu-se la nevastă, gîndind cu ciudă că ea îi părea acum rea şi urîtă. Ca dinadins nu-i ieşea din cap nici cazacul şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
– Eh, am mîhnit un om! – bolmojea el. L-am mîhnit!
Seara, cînd se întunecă, fu cuprins de o tristeţe de nesuportat, aşa cum nu mai avusese niciodată – măcar spînzură-te! De tristeţe şi de necaz pe femeie se îmbată, aşa cum se îmbăta odinioară, cînd nu era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi strigă la nevastă că are o faţă rea şi urîtă şi că mîine o va alunga la tată-su.
Dimineaţă, după sărbătoare, vru să se dreagă şi se îmbată iar.
Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările au început încetul cu încetul să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu S-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Cînd era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cînd era treaz bîntuia prin stepă, aşteptînd să-i iasă în cale cazacul…
~1887~
|