” La câțiva ani după ce m-am născut, tata a întâlnit un străin care de-abia sosise în orășelul nostru mic. Chiar de la început, tata a fost vrăjit de charmul acestui nou venit și în scurt timp l-a invitat să locuiască cu noi. Străinul s-a integrat imediat și de atunci era prin preajmă cam tot timpul. Pe măsură ce am crescut, nici nu mi-am pus problema despre rolul lui în familia noastră. În mintea mea, ocupa un loc special.
Părinții mei ne educau completându-se. Mama m-a învățat să deosebesc Răul de Bine. Tata m-a învățat să mă supun. Dar străinul… străinul era povestitorul nostru. Eram fascinați de poveștile și de glumele lui. Dacă doream să știm ceva despre politică, istorie sau științe, el ne lămurea. Știa să descifreze trecutul, înțelegea prezentul și chiar era capabil să prezică viitorul!
Ne ducea să vedem și liga profesionistă de baseball. Ne făcea să râdem, să plângem… Străinul vorbea neîncetat iar tata nu părea deranjat.
Uneori, mama se ridica ușor, în timp ce noi toți şâşâiam să se facă liniște ca să-l putem auzi, și mergea în bucătărie pentru că dorea un moment de liniște. (Mă întreb acum dacă se ruga ca străinul să plece…)
Convingerile morale ale tatălui meu ne ghidau cu fermitate, însă străinul nu se simțea niciodată obligat să le respecte. Înjurăturile nu erau acceptate la noi în casă, nici din partea noastră, nici a prietenilor și nici a musafirilor. Și totuși, vizitatorul nostru scăpa ușor acele cuvinte din 4 litere care-mi ardeau urechile, îl agitau pe tata și o făceau pe mama să roşească.
Tata nu permitea consumul de alcool, însă străinul ne încuraja să-l consumăm zilnic. Pentru el ţigările erau „cool”, trabucurile erau super-masculine iar pipa era de-a dreptul distinsă. Vorbea liber, mult prea liber despre subiecte interzise. Comentariile lui erau mereu stânjenitoare.
Îmi dau seama acum că ceea ce credeam atunci despre relațiile dintre oameni era puternic influențat de părerile lui. De fiecare dată ele veneau în contrast cu sfaturile primite de la părinții mei. Cu toate acestea, rareori era respins și nu i s-a cerut niciodată să plece.
Au trecut mai bine de 50 de ani de când străinul s-a mutat la noi în casă. S-a integrat imediat, dar nu mai e atăt de fascinant ca la început.
Și totuși, dacă cineva ar intra azi în cuibul părinților mei, l-ar găsi stând într-un colțisor, așteptând să-i fie ascultate vorbele, să-i fie privite imaginile.
Numele lui…? îi spunem simplu TV!
Acum are şi o nevasta… calculatorul!”
Părinții mei ne educau completându-se. Mama m-a învățat să deosebesc Răul de Bine. Tata m-a învățat să mă supun. Dar străinul… străinul era povestitorul nostru. Eram fascinați de poveștile și de glumele lui. Dacă doream să știm ceva despre politică, istorie sau științe, el ne lămurea. Știa să descifreze trecutul, înțelegea prezentul și chiar era capabil să prezică viitorul!
Ne ducea să vedem și liga profesionistă de baseball. Ne făcea să râdem, să plângem… Străinul vorbea neîncetat iar tata nu părea deranjat.
Uneori, mama se ridica ușor, în timp ce noi toți şâşâiam să se facă liniște ca să-l putem auzi, și mergea în bucătărie pentru că dorea un moment de liniște. (Mă întreb acum dacă se ruga ca străinul să plece…)
Convingerile morale ale tatălui meu ne ghidau cu fermitate, însă străinul nu se simțea niciodată obligat să le respecte. Înjurăturile nu erau acceptate la noi în casă, nici din partea noastră, nici a prietenilor și nici a musafirilor. Și totuși, vizitatorul nostru scăpa ușor acele cuvinte din 4 litere care-mi ardeau urechile, îl agitau pe tata și o făceau pe mama să roşească.
Tata nu permitea consumul de alcool, însă străinul ne încuraja să-l consumăm zilnic. Pentru el ţigările erau „cool”, trabucurile erau super-masculine iar pipa era de-a dreptul distinsă. Vorbea liber, mult prea liber despre subiecte interzise. Comentariile lui erau mereu stânjenitoare.
Îmi dau seama acum că ceea ce credeam atunci despre relațiile dintre oameni era puternic influențat de părerile lui. De fiecare dată ele veneau în contrast cu sfaturile primite de la părinții mei. Cu toate acestea, rareori era respins și nu i s-a cerut niciodată să plece.
Au trecut mai bine de 50 de ani de când străinul s-a mutat la noi în casă. S-a integrat imediat, dar nu mai e atăt de fascinant ca la început.
Și totuși, dacă cineva ar intra azi în cuibul părinților mei, l-ar găsi stând într-un colțisor, așteptând să-i fie ascultate vorbele, să-i fie privite imaginile.
Numele lui…? îi spunem simplu TV!
Acum are şi o nevasta… calculatorul!”
[sursa: www.skywriting.net. Publicată în Revista Apostolia nr. 50 mai 2012. Traducere: Laura Pamfiloiu]