lumanare

În ultima vreme se face simţită o desacralizare a modului de prăznuire a marilor sărbători din cursul anului bisericesc, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. De aceea Paştile, Crăciunul şi alte Praznice Împărăteşti tind să devină sărbători laice, civile şi sunt mai puţin primite şi respectate ca sărbători bisericeşti. Slăbirea credinţei vine ca urmare a secularizării şi mişcărilor ateiste, prin care se doreşte înlocuirea acestor mari evenimente sacre cu unele profane. În locul Învierii Domnului, omul modern se bucură de sărbătorile primăverii, locul mielului pascal este luat de iepuraş.

Aflăm din scrierile lui Eusebiu de Cezareea cum însuşi Împăratul Constantin cel Mare participa în mod direct la Marele Praznic. Taina aceasta o înţelegeau mai bine creştinii primelor secole, trezvia lor era mai adâncă şi conştiinţa păcatului era mult mai vie, dovadă sunt miile de scrieri istorice şi duhovniceşti care ne-au fost lăsate ca o moştenire peste veacuri şi ca un exemplu de urmat. Şi noi creştinii din acest secol, greu încercat de tot felul de surogate promovate, suntem chemaţi să reînviem odată cu Hristos. De cele mai multe ori ne îndepărtăm de folosul tainei din cauza păcatelor şi astfel suntem în pericol ca trupul să devină mormânt sufletului.

În prezent, creştinul trebuie să caute în el însuşi motivaţii care să poată să îi susţină credinţa şi raportarea la evenimentul Învierii. Din păcate, de cele mai multe ori, în mod paradoxal, observăm cu stupoare cum noi creştinii moderni ne bucurăm de strălucirea slujbelor sâmbăta şi duminica, iar în celelalte zile ducem o viaţă cât se poate de secularizată.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos afirma că secularismul reprezintă „pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul reprezintă respingerea etosului eclesial şi infiltrarea aşa-numitului duh lumesc în viaţa noastră“. Omul modern, din cauza acestui curent al secularizării, va ajunge să nu mai trăiască o viaţă religioasă, va ajunge să nu se mai bucure şi cu Dumnezeu. Descreştinarea omului modern tinde să lovească şi ţările ortodoxe. Mai mult ca oricând vedem cum mulţi din semenii noştri Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa lor şi Îl marginalizează. Hristos nu mai este centrul vieţii unui om secularizat, acesta fiind axat pe egoism, adică pe aşezarea sinelui său drept centru al existenţei sale, prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu trecând în plan secund. Tradiţiile de la sate s-au devalorizat, ca să nu mai vorbim de cele din mediul urban, unde majoritatea creştinilor moderni înţeleg din noaptea de Înviere un motiv în plus de distracţie şi desfătare; sunt tineri şi vârstnici care deopotrivă vin la biserică, iau Sfânta Lumină, după care merg în locuri dezumanizante şi se bucură de darurile oferite de „iepuraş“ sau alte asemenea simboluri false. Lipsindu-se de modelul Hristos, omul modern şi secularizat îşi caută alte „modele“. Tragedia omului post-modern, secularizat este aceea că nu mai are conştiinţa păcatului, iar una din plăcerile lui vitale este închinarea la pofte. „Pântecele este dumnezeul lor“ (Filip. 3, 19). Această „închinare“ este săvârşită cu atât mai mult în perioada pascală, uitând complet de adevărata Cină şi de adevărata Hrană, care sunt Trupul şi Sângele Mielului lui Dumnezeu. Suntem în Biserica lui Hristos de fiecare dată când facem bine, când ridicăm întristarea din ochii semenilor noştri, când nu ne vom mai privi pe noi înşine ca fiind centrul universului, când facem milostenie, când mergem la Sfânta Liturghie şi ne împărtăşim din Învierea lui Hristos, când nu uităm de cel sărac, de cel bolnav şi de mântuirea noastră.

Din momentul în care Hristos a adus biruinţa asupra morţii, Învierea a devenit lege universală pentru întreaga lume creată, nu numai pentru oameni, dar şi pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, prin cufundarea în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt, Învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Doar lacrimile noastre de pocăinţă şi de bucurie pentru Învierea Domnului mai pot spăla păcatele noastre în această societate desacralizată, pentru ca arzând cu focul Duhului Sfânt, să ne putem bucura de realitatea zilei celei nesfârşite pregustată din bucuria Învierii lui Hristos.

Drd. ierom. Ioan Meiu – articol publicat în Ziarul Lumina, sâmbătă 27 aprilie 2013

This entry was posted on Monday, April 29th, 2013 at 8:48 pm and is filed under Cuvinte duhovnicesti. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed at this time.